La tete haute (Cu capul sus) – Judecatoarea, ingerul pazitor al unui adolescent

0
739
Când alegi să vezi La tete haute (Standing Tall), ai probabil aceleaşi aşteptări reconfortante alimentate de genul acela de film de la care vrei să primeşti confirmarea salvării unui adolescent crescut într-un mediu ostil, ajuns o pepinieră pentru viitori delincvenţi fără scăpare, iar, dacă ajutorul vine din partea unei judecătoare înzestrate cu darul empatiei şi al încrederii în recuperarea oamenilor căzuţi în iadul marginalilor – interpretată de Catherine Deneuve – pretenţiile de la un scenariu cu tentă umanizantă cresc. În calitate de regizoare care abordează dramele sociale din jurul delincvenţei juvenile, Emmanuelle Bercot (câştigătoare, în 2015, a premiului pentru cea mai buna actriţă la Cannes, datorită filmului Mon Roi)

nu te dezamăgeşte, ba mai mult, pentru cerdibilitatea scenariului evită reacţiile previzibile şi neverosimile pe care le găseşti în poveştile în care îmblânzirea unui adolescent cu tulburări de comportament se face peste noapte, de parcă ar fi un Mowgli luat din jungla periferiei şi dresat rapid pentru a fi prezentat la un dineu la care ascultă cuminte muzică simfonică.
La tete haute - main image
Lungul drum al salvării unui adolescent sălbăticit într-o familie destrămată, având trăsăturile unui viitor infractor periculos din cauza unui amestec între neglijenţa parentală, abandonul şcolar, impulsivitatea ca macanism de apărare, opoziţionismul şi rezistenţa scăzută la frustrare, nu este unul ascendent, ci plin de slalomuri, căderi şi nervi întinşi la maximum, dar nu lipsit de umorul şi candoarea strecurate printre mimici încrâncenate, priviri sfidătoare, gesturi de ştrengar teribilist şi urlete pline de replici obscene, specifice vârstei şi crizei de identitate. Pentru a fenta o abordare pedagogic-moralizatoare ce ar fi părut monotonă, Emmanuelle Bercot a vrut să apese pe acea pedală de acceleraţie care face din ritmul acţiunii cel mai bun catalizator al tuturor calităţilor actoriceşti ale puştiului Malony, interpretat de Rod Paradot, care prin acel cocktail de carismă decadentă, revoltă fără cauză, histrionism obraznic, fragilitate mascată de acea bravadă autodistructivă şi efervescenţă colerică îţi aminteşte de protagonistul din Mommy filmul regizat de Xavier Dolan. Regăseşti acelaşi ritm febril din scena efectuării unor scheme periculoase cu maşina în timp ce versurile de hip-hop în care sunt înjurate autorităţile sparg boxa, spre deliciul mamei amatoare de marijuana ce-l aplaudă de pe bancheta din spate unde mai ţine un copil în braţe, şi în reactiile subversive ale adolescentului pe buza prăpastiei, care îţi lasă impresia că nu mai are ce pierde atunci când trăieşte clipa într-un mod riscant, dar şi în suişurile şi recăderile în golul centrelor de detenţie din timpul redresării sale. Aceeaşi impulsivitate întoarsă împotriva lui este scoasă la atac şi în relaţia cu judecătoarea şi cu Yann (Benoit Magimel), bărbatul căruia îi revine sarcina de a-l readuce pe drumul cel bun (fiind la rândul său un fost adolescent trecut prin şcoala de corecţie).

 

Datorită acestui ritm febril ce permite acumularea tensiunii din relaţia unui adolescent-problemă cu autoritatea, dar şi cu oamenii care vor să-l ajute, reacţiile personajelor din ambele tabere te împiedică să pui etichete în defavoarea nuanţelor. Ţi se va schimba perspectiva pe măsură ce va evolua relaţia personajului cu mediul său, cu oamenii care îi întind răbdători o mână atunci când ameninţă să le-o muşte prin accese de furie, cu fata de la care învaţă afecţiunea, nu înainte de a se comporta precum un copil neglijat ce începe să respingă dovezile de candoare exact atunci când are mai mare nevoie de ele, doar pentru a nu fi iar dezamăgit şi vulnerabil, cu mama incapabilă de a-şi asuma responsabilitatea, comportându-se mai mult ca o soră mai mare considerată oaia neagră a familiei, ce îşi iniţiaza fratele în acţiuni ilegale, ca apoi să dea vina pe el ori de câte ori este prinsă cu mâţa-n sac.

Deşi protagonistul, datorită interpretării lui Rod Paradot, acaparează tot interesul prin reacţiile explozive, oprite cu o secundă înainte de provocarea unor tragedii, scenariul şi alegerea unor actori credibili în rolurile secundare îţi permit să intri în pielea fiecărui personaj, să vezi lumea prin ochii lui şi să-i înţelegi strategiile găsite în ajutarea lui Malony. Pentru a evita clişeele artificiale din relaţia băiatului rău cu acel înger păzitor găsit acolo unde se aştepta mai puţin, adică în tabăra legii, regizoarea creează puntea de legătura dintre judecătoare şi lumea unor marginali, care nu mai cred în propria salvare şi care sunt gata să respingă brutal orice intervenţie din afara mediului lor, prin introducerea unor personaje secundare ce pendulează între cele două lumi, împrumutând strategii din ambele – Yann, un fost adolescent cu tulburări de comportament, devenit ajutorul de nădejde al judecătoarei ce doreşte să-l aducă pe Malony pe calea cea bună, şi Tess (Diane Rouxel), cu farmecul de amazoană androgină având un chip angelic, nimeni alta decât fiica uneia dintre profesoarele de la centrul de reeducare pentru minori. Tess, la rândul ei o adolescentă rebelă trecută prin centru, va deveni iubita lui Malony şi-l va face să caute, pentru prima oară, un sens în tot efortul depus de el şi de cei din jur. Aceste personaje secundare, datorită interpretării şi a situării în zona de graniţă dintre lumea judecătoarei şi lumea protagonistului, îi oferă scenariului acea autenticitate fără de care totul s-ar fi transformat într-o poveste nerealistă despre salvarea unui adolescent.

Meritul lui Emmanuelle Bercot este acela de a prezenta şi limitele sistemului în relaţia cu adolescenţii ce ameninţă să devină viitori delincvenţi. Nu doar adolescentul intrat în programul de corecţie pentru minorii cu tulburări de comportament o comite grav, ci întregul sistem de protecţie, ale cărui strategii se dovedesc a fi o frecţie la picior de lemn, o mascaradă, prin lipsa unor măsuri consecvente, şi a unui ton potrivit care să-i faca faţă unui taifun de reacţii copleşitoare venite din partea unui adolescent rebel, ce găseşte resurse inepuizabile pentru a rezista oricărei intervenţii educaţionale atâta vreme cât toţi cei care vor să-l ajute să iasă la liman par nişte extratereştri cu o viaţă normală, căruia lui îi este străină, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva educatorul său ar trebui să fie un fost băiat de cartier în care să se regăsească, dar care a reuşit până la urmă să stea departe de probleme. Sistemul l-a părăsit pe Malony în braţele unei mame care la rândul ei a ratat examenul de maturizare, care s-a simţit copleşită de îndatoririle ce nu îi permiteau să-şi petreacă toată ziua rulând jointuri alături de iubiţii ocazionali şi care se minţea pe ea însăşi când spunea că îşi vrea copiii lângă ea, aceasta jignindu-i şi spunându-le că vor deveni un nimic în viitor, şi tot sistemul vrea să îl readucă pe calea normalităţii, prea târziu. Regizoarea exploatează hibele salvatorilor astfel încât să te provoace, dorindu-şi acel gen de spectatori implicaţi emoţional, care abia se abţin să nu corecteze deciziile judecătoarei, să nu îşi exprime sfaturile cu voce tare, uitând că se află în sala de cinema.

La tete hauteeste un film despre maturizarea într-o societate plină de contradicţii, de adulţi la rândul lor fragili. Este o maturizare a paşilor mărunţi, a poticnirilor şi a recăderilor, dar este una privită dintr-o perspectivă realistă, din care lipsesc soluţiile-minune, deciziile infailibile şi afecţiunea securizantă din primii ani de viaţă. Este genul de maturizare care trebuie să înceapă mai întâi cu gestionarea frustrărilor provocate de lipsa unui răspuns la întrebarea: Unde ai fost până acum?, iar această gestionare devine o lecţie întreruptă mereu de reacţiile imprevizibile ale personajului ce se vrea autonom, dar îşi este sieşi un stăpân toxic, mai întâi prin deciziile ce-i permit o autosabotare continuă, apoi o reacomodare poticnită cu lumea dezvoltării fireşti ce i-a fost refuzată la momentul potrivit. Adolescentul cu probleme are propria lecţie de predat atunci când ajunge să conştientizeze incapacitatea mamei de a-i purta de grijă, pe care o acceptă într-un stil propriu, când îşi asumă o relaţie de cuplu plină de surprize, când învaţă să accepte ajutorul şi mai ales când începe să privească scepticismul din ochii celor ce nu mai cred în revenirea lui pe făgaşul bun fără a recurge la reacţii agresive pentru a-şi masca neîncrederea şi nivelul scăzut al stimei de sine.

La tete hauterămâne genul de film care dinamitează certitudinile şi lasă în urma lui întrebări şi indignare. Te indignezi când realizezi că autorităţile i l-au încredinţat pe Malony şi pe fratele său mamei neglijente, în urma anchetei sociale demarate când Malony avea doar şapte ani şi nu era totul pierdut, şi încep să năvăleasca apoi tot felul de întrebări legate de modul în care mai poate fi salvat un om răzvrătit împotriva tuturor aspectelor ce i-ar asigura o viaţă normală, asta însemnând legală. Totodată, ajungi să te întrebi dacă există cu adevărat sisteme şi ţări civilizate atunci când apare provocarea delincvenţei juvenile şi de ce până şi în ţările civilizate există marginali.

imagini: www.itaucinemas.com.br/www.theguardian.com

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here