La tiganci – Nu trebuia sa visezi, trebuia sa o iubesti!

0
384

Încă de la începutul spectacolului La ţigănci esti tras în lumea ireală a lui Eliade. Actorul din rolul principal, Richard Bovnoczki, reuşeşte să creeze iluzia unei intimităţi între spectator şi protagonist, specifice destăinuirii, astfel încât ai impresia că-ţi însuşeşti senzaţiile şi obsesiile acestuia, dilatate de canicula unei după-amiaze năucitoare, ce iese din timp. Îi transmite setea lui de fabulos când ascultă povestirile despre casa umbroasă, hulită de cei intrigaţi de faptele scandaloase puse pe seama locatarelor ce par a sfida lumea exterioară. Alături de profesorul rătăcit, ce îşi aminteşte brusc de marea iubire (neîmplinită) pentru nemţoaica Hildegard, vei explora misterul din jurul femeilor ce îl distrag de la viaţa ordonată, fără a-l vulgariza prin aluzii deocheate legate de prezenţele din locuinţa stranie, denumită şi casa ţigăncilor.

La ţigănci este o provocare şi un pariu pentru un regizor de teatru. Ori naşte fascinaţia la întâlnirea cu mitul îmbibat în erotismul având o tentă ezoterică, ori se prăbuşeşte într-un kitsch tocmai din cauza efortului exagerat al regizorilor de a deconspira simbolurile din lumea lui Eliade prin interpretări personale stridente, ce nu mai ţin cont de nevoia de ambiguitate şi de mister nerostit pe care miza scriitorul nuvelei cu acelaşi nume. Dar Andrei şi Andreea Grosu au reuşit să păstreze acest mister şi atmosfera stranie din nuvela ce te seduce, aşa cum o fac trei prezenţe clandestine din casa pândită de legendele închipuite de profani, legende ce se încolăcesc în juru-i precum o iederă mută din vechiul Bucureşti.

Punerea în scenă de la Unteatru li se adresează cititorilor îndrăgostiţi de acel Eliade în ipostaza de prozator care ştie cum să camufleze sacrul în profan. În spiritul său, actorii aleşi, Richard Bovnoczki, Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov, Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian şi Bogdan Cotlet, au păstrat acea dorinţă a scriitorului de a sparge nevoia de fabulos mitizat, sacralizat, a fiinţei umane, în zeci de sensuri şi explicaţii date în faţa dramei trăite de un artist ce şi-a ratat menirea. Spectacolul impresionează mai ales prin abilitatea regizorilor de a exprima în replici nerostitul, tăcerea din jurul simbolurilor şi ezotericul fără a părea un spectacol cu tentă mistică tras de păr. Trucul? Au transformat dezavantajul unei săli ce nu permite accesul a mai mult de 40-50 de spectatori şi lipsa unor decoruri spectaculoase într-un avantaj. Un spaţiu limitat şi un decor minimalist (dar nu lipsit de sclipirile magiei) sunt ideale pentru a scoate la suprafaţă fantasticul din existenţa searbădă a unui profesor de pian devenit un prizonier al rutinei, fructificându-se tocmai acea distanţă insignifiantă dintre spectator şi spaţiul destinat scenei. Astfel, alunecarea din banal în fantasticul precum o halucinaţie întreţinută de zăpuşeala unei încăperi închise, pline de femei misterioase, blamate prin aluzii ce nasc fantezii profane, se sprijină exclusiv pe interpretarea actorilor şi pe jocurile de lumină şi întuneric. Aceste jocuri ale umbrelor sunt întreţinute de artificiul ingenios găsit de scenografului Vladimir Turturică doar prin folosirea unui dulap, a unei podele avand reflxii de oglindă şi a unei lustre sub forma unor flori ce emană o lumină aurie care poate recrea oniricul din universul imaginat de Mircea Eliade.

Actorul distribuit în rolul protagonistului reuşeşte să ţi-l aducă în faţa ochilor pe acel profesor Gavrilescu desprins din paginile nuvelei. Un profesor de modă veche, aerian pentru profani, ezitant şi dependent de micile sale manii şi temeri absurde, ce-l îndepărtează de menirea sa artistică, dar şi de marea iubire, pierdută odată cu momentul renunţării la gloria de pianist. Richard Bovnoczki poate intra în pielea unui personaj boem pentru care neîmplinirea este mai mult decât o ratare, căpătând semnificaţia unui purgatoriu interior ce l-a obligat să rămână suspendat între sacru şi profan. Însăşi mimica actorului şi replicile personajului, ce stârnesc hohotele stridente ale celor trei locatare din casa ţigăncilor, trădează atât o ancorare în realitatea plată prin temeri şi dependenţa de activităţi mărunte, cât şi o tânjire după o lume ce pluteşte deasupra mundanului, trădată de ochii ce privesc de parcă au început să caute cu aviditate ieşirea din prezentul ratării prin găsirea unui sens adânc.

O altă calitate a regizorilor este alegerea unor actori ce pot intrepreta mai multe roluri în aceeaşi piesă, întruchipând personalităţi opuse, care să reflecte contrastul dintre lumină şi umbre, sacru şi profan, inocenţă şi lascivitate. Cele trei femei din casa ţigăncilor (Corina Moise, Florina Gleznea şi Cristina Casian) se unduiesc în jurul profesorului naiv, amintindu-ţi de festinul unor vampe unse cu toate alifiile unui stabiliment pretenţios, unde atracţia naşte un erotism ludic, apoi îmbracă hainele ponosite ale unor gospodine ţâfnoase din cartierul în care se reîntoarce profesorul rătăcit în timp. Actriţa Mihaela Trofimov îţi dă fiori în rolul luntraşului Charon deghizat în matroana din casa ţigăncilor, apoi te înseninează prin candoarea femeii ce îi arată protagonistului drumul de întoarcere către sine. Lor li se alătură Bogdan Cotlet şi Liviu Pintileasa, interpretând nişte personaje mici, dar indispensabile când trebuie să marcheze exact acele momente ce permit o trecere de la cotidian la fantastic, folosindu-se de umor fără să alunge subtilitatea criptică. De fapt, intepretarea mai multor roluri de către aceiaşi actori permite însufleţirea acelui spaţiu nelumesc închipuit de Mircea Eliade prin contrastul dintre atmosfera din casa enigmelor ciudate şi acele scene puternic ancorate într-un cotidian al oamenilor cu preocupari mărunte, reflectat în dialogul dintre Gavrilescu şi vecinii săi, ce îl consideră un lunatic.

Această punere în scenă îţi trezeşte nostalgii dacă ai avut un profesor de limba română care a ştiut cum să te ghideze în lumea lui Eliade până ce ai devenit dependent de fabulosul nuvelelor scrise de acesta. Spectacolul îţi aminteşte de ce îţi vine să reciteşti iar şi iar proza lui Eliade: pentru a regăsi Bucureştiul magic ascuns pe străduţe vechi, pline de curţi umbroase, de ruine ce invită la fabulos. Pe lângă reuşita interpretării, vei fi surprins văzând cum nişte decoruri simple şi nişte ţinute moderne, specifice unui job de birou, pot adânci irealul tocmai prin contrastul acestuia cu banalul unor obiecte de zi cu zi, care pot alimenta fantasticul fără a fi transformate într-o natură moartă pictată într-o notă suprarealistă.

Indiferent de interpretarea personală, vei aprecia dorinţa regizorilor de a respecta nevoia lui Mircea Eliade – un magician al Bucureştiului fabulos – de a defini fiinţa umană precum un căutător al propriei meniri. O menire pe care nu o poate regăsi decât amintidu-şi că este singura capabilă de a crea simboluri pentru a reda tot ce nu poate spune în cuvinte fără a-şi vulgariza existenţa. Drama umană este, în viziunea lui Eliade, uitarea de sine ridicată la un sens metafizic, iar cei doi regizori se folosesc de orice gest al protagonistului pentru a-ţi aminti de unde vine de fapt ratarea profesorului de pian cu suflet de artist, păcatele lui.

Citeşte şi Menajeria de sticlă – Ce ai devenit după liceu

Un tramvai numit Dorinţă – Seducătoarea femeie vulnerabilă

Menajeria de sticla – Ce ai devenit dupa liceu

Un tramvai numit Dorinta – Seducatoarea femeie vulnerabila

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here