La Tigre e la Neve – Un poet la razboi

0
538

Un decor ce pare să sugereze ruinele unei mânăstiri, un soi de ceremonie nupţială neconvenţională în care mirele e îmbrăcat în boxeri şi tricou, în timp ce Tom Waits cântă You Can Never Hold Back Spring … de la primele cadre La tigre e la neve (Tigrul şi zăpada) ne conduce în universul improbabil al lui Roberto Benigni, prezent aici în calitate de regizor, co-scenarist (alături de Vincenzo Cerami) şi protagonist.

Ca şi La vita è bella, La tigre e la neve, realizat în 2005, abordează un subiect dramatic – invazia americană în Irak -, dar ni-l prezintă cu fineţe şi umor, fără parti-pris-uri ideologice, prin prisma unui personaj de o inocenţă dezarmantă, ceea ce, paradoxal, amplifică absurditatea războiului.

Attilio de Giovanni (Benigni) e un poet plin de vervă şi distrat a cărui muză, Vittoria (Nicoletta Braschi), nu pare să-i împărtăşească dragostea decât în vis. Când află că Vittoria, aflată în Irak cu un prieten comun, poetul Fuad (Jean Reno), a fost rănită în urma unui atac, Attilio aleargă în ajutorul ei. În timp ce protagonistul nostru recurge la diverse stratageme spre a-i asigura Vittoriei tratamentele necesare, descoperim, prin ochii lui, o ţară devastată de război, în care ultimele oaze de normalitate dispar în bombardamente.

Deşi mesajul politic al filmului este unul lipsit de echivoc – condamnarea fără drept de apel a războiului -, La tigre e la neve nu poate fi redus la un film de protest sau un manifest politic. Perspectiva lui Benigni este una umanistă, cu accente ironice sau elegiace. Miza sa e afirmarea vieții oamenilor obişnuiţi, precum doctorul irakian, ce încearcă să-şi păstreze iluzia firescului.

Personajele pe care le întâlneşte în Bagdad pot fi asimilate unor tipuri – de la bătrânul farmacist înţelept, la micul pungaş care profită de haosul produs de invazie spre a face un ban -, dar nu sunt caricaturizate. O undă de empatie transpare chiar şi în modul în care sunt prezentaţi soldaţii americani, gata să-l împuşte pe Attilio când îl iau drept un atentator sinucigaş: prin ochii lui, vedem în ei oameni obişnuiţi pentru care teama şi suspiciunea au devenit o a doua natură.

Personajul lui Benigni nu se deosebeşte prea mult de cel pe care-l interpretează în La vita è bella, regăsim aceeaşi candoare, aceeaşi exuberanţă de clovn, dar nu e întâmplător, poate, că, de data aceasta, avem de-a face cu un poet. În inocenţa sa de Pierrot, Attilio e o figură eroică, iar, în credinţa sa în puterea „iubirii care pune în mişcare cerul şi stelele”, nu e cu nimic mai prejos de Dante, eroul lui Benigni, trecând prin Infern pentru a gusta promisiunea Paradisului – la fel de miraculos şi improbabil ca imaginea unui tigru ce păşeşte prin ninsoare pe străzile Romei.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here