L’atelier (The Workshop) – Rebelul care te fascineaza si te sperie

0
999
foto: foto: http://www.festival-cannes.com/en/films/l-atelier

L’atelier este un film inteligent, cu tensiuni motivate de conflicte fertile pentru voluptatea reflecţiei, mesaje adânci şi actori credibili în rolurile asumate, pe care ai mai vrea să îi vezi în filmele viitoare, deşi nu toţi sunt actori profesionişti.

În noul film al lui Laurent Cantet, prezentat şi la Cannes, vei regăsi conflictul dintre un rebel profund şi cei din jur, atracţia femeii mature pentru neînţelesul ce pendulează între luciditate şi gesturile nesăbuite, încercarea tinerilor de a-şi exprima temerile prin artă şi conflictele din interiorul grupului ce reflectă de fapt provocările unei societăţi unde respectul pentru diversitatea umană este trâmbiţat de oficialităţi, dar contrazis de faptele de zi cu zi.

Acţiunea se petrece în oraşul La Ciotat, pe ţărmurile inundate de lumină din sudul Franţei. Aici, Olivia, considerată o scriitoare celebră, are o întâlnire plină de revelaţii cu un tânăr inteligent, subversiv şi provocator, ce tulbură dinamica unui grup implicat în atelierul de scriere a unui roman colectiv. Tânărul pe nume Antoine este unul dintre elevii aleşi pentru a lua parte la activităţile acestui atelier de creative writing ţinut chiar de ea, destinat unor tineri din mediile defavorizate.

foto: Life.ro/Bad Unicorn

În ceea ce-l priveşte pe Antoine, elevul ce perturbă grupul ieşind în evidenţă în mod ostentativ prin întrebări şi declaraţii considerate de ceilalţi rasiste, scriitoarea Olivia, interpretată de Marina Foїs, oscilează între fascinaţia pentru o gândire profundă dublată de o sinceritate ascuţită, şi teama faţă de posibilele acţiuni devastatoare la care poate recurge Antoine. În ceea ce-l priveste pe Antoine, acesta se simte atras, dar şi înfuriat de femeia matură capabilă de a privi dincolo de atitudinea lui sfidătoare, pentru a descoperi un amestec de profunzime ce poate fi (mult prea) uşor deviată spre nemulţumirea faţă de aşa zisa mediocritate colectivă, apoi speculată de noul val de politicieni populişti de extremă-dreapta.

Laurent Cantet a evitat reţeta previzibilă ce implică o iubire interzisă. A preferat mai degrabă imaginea sofisticată şi multifaţetată a relaţiei profesor-elev. Într-adevăr, complexitatea manifestărilor afective, care nu sunt devoalate sau etichetate simplist, naşte un joc de putere ambiguu, de aceea rolul de salvator al Oliviei te poate induce în eroare, făcându-te să crezi că vei vedea o reinterpretare a (deja) clasicei relaţii clandestine dintre un rebel inteligent, însă debusolat, abia ieşit din adolescenţă, şi femeia matură, cu bune intenţii, echilibrată şi raţională, ce joacă rolul de profesoară dedicată unei cauze nobile, mai ales că peisajul meridional este un fundal perfect pentru tentaţii.

Regizorul a preferat mai degrabă o abordare imprevizibilă a fascinaţiei reciproce dintre profesor şi elev. La fel ca în majoritatea filmelor sale, intimitatea relaţiilor interumane este de fapt oglinda întregii societăţi. Asadar, această relaţie complicată dintre impulsivul Antoine şi o scriitoare ce vrea să înţeleagă lumea complicată a unui tânăr mai profund şi mai expus frământărilor apăsătoare decât ceilalţi elevi este de fapt o întâlnire dintre Franţa elevată, ce se autodefineşte prin schimburile de idei şi preocupările umaniste, şi acea Franţă care poate reflecta de fapt partea Europei dezamăgite. Vei descoperi apele tulburi ale crizei politice occidentale simbolizată de Antoine, acest personaj complex, însă atras de simplismul aparent securizant al soluţiilor oferite de aderarea la un grup neonazist. Pe cât de independent şi de îndrăzneţ, pe atât de vulberabil şi debusolat, Antoine o lasă pe Olivia să credă că ar fi gata să încalce graniţele, atât pe cele morale, cât şi pe cele din relaţia profesor-elev.

Fără a emite simplist un mesaj moralizator şi fără a lăsa impresia că militeaza tezist pentru toleranţă şi pace, Laurent Cantet reuşeşte să prezinte pericolul noii ascensiuni a partidelor de extramă-dreapta prin pericolul radicalizării ce-l pândeşte pe Antoine. Va reprezenta clar şi în acelaşi timp sofisticat graniţa subţire dintre nemulţumirea adolescentului ce pune întrebări incomode şi convertirea la extremism. Direcţionând abil conflictele şi tensiunile, îl va face pe spectator să-l înţeleagă mai bine pe Antoine acest personaj dual, deopotrivă profund şi impulsiv, ademenit atât de lecturile solide, ce favorizează gândirea debarasată de răspunsuri simple, cât şi de soluţiile radicale, izvorâte din porniri ce anulează tocmai chemarea intelectului.

Laurent Cantet păstrează două elemente definitorii pentru majoritatea filmelor sale şi pentru modul în care vede relaţia dintre personaje şi problemele societăţii sau dintre individualitate şi grup/colectivitate. Unul dintre aceste elemente este legătura puternică a personajelor cu locul natal. Faţă de locul natal, acestea experimentează trăiri contradictorii, pendulând între dezamăgire şi ataşamentul suprapus peste nostalgie şi identificare, aşa cum descoperi şi în filmul Retour a Itaque. Celălalt element definitoriu este legătura dintre identitate, stima de sine şi problemele social-economice, un element de asemenea influenţat de primul, adică de legătura cu spaţiul în care personajele trăiesc, apoi se contruiesc, relaţie ce a dus la succesul filmului The Class (Entre les murs), distins cu Palme d’Or.

foto: Bad Unicorn

Vei redescoperi în L’atelier acelaşi interes al personajelor lui Cantet pentru dialogul ce naşte schimburi de idei aprinse ori dureroase, însă de data aceasta dialogurile incomode referitoare la societate şi la modul în care societatea intervine în evoluţia individuală permit o distanţare puternică a unuia dintre personaje de restul grupului. Această distanţare duce la relaţia greu de etichetat dintre personajul puternic individualizat în raport cu grupul (Antoine) şi personajul feminin central (Olivia). Este o relaţie transformată în elementul care alimentează tensiunea imprevizibilului asociat cu thrillerul psihologic.

La fel ca toate filmele ce l-au făcut faimos pe Laurent Cantet, şi Atelierul te face să îţi pui întrebări despre societatea europeană urmărind evoluţia lui Antoine, unui tânăr profund, aşa cum sunt mulţi tineri profunzi la ieşirea din adolescenţă: depozitarul unor întrebări incomode ce pot duce la răspunsuri inflamabile, revoltat şi reticent în faţa compromisurilor. Îi vei înţelege motivele, până la un anumit punct îi vei şi admira atitudinea rebelă pe care o vei considera la început inofensiva, declanşată de nevoia de a pune la zid ipocrizia ce disimulează corectitudinea politică. Datorită modului în care Laurent Cantet şi actorul Matthieu Lucci au construit acest personaj, vei empatiza cu el, apoi te vor înfricoşa anumite acţiuni prin care Antoine îşi susţine punctele de vedere.

Laurent Cantet a devenit un exemplu de regizor care, deşi abordează teme sociale prin captarea dramelor personale expuse în scene în care tensiunea escaladează în dialoguri inflamabile, hotărâtoare pentru deznodământ, le permite personajelor să îşi păstreze individualitatea, nediluată în realizarea unui tablou colectiv. La fel ca în filmul ce i-a adus un Palme d’OrEntre le murs – regizorul foloseste autenticitatea şi expresivitatea unor actori neprofesionişti. Aceştia sunt încurajaţi să improvizeze şi să ofere soluţii spontane, Cantet ţinând el însuşi un atelier cu aceştia înainte de începerea filmărilor. Foloseşte astfel dialogul şi autenticitatea personajelor pentru a vorbi subtil despre o întreagă Franţă contemporană prin intermediul relaţiilor tensionate dintr-un grup de elevi reprezentând mozaicul etnic al acestei ţări şi al întregii Europe Occidentale, scindate între politicile de incluziune şi xenofobie.

Dar cum să abordezi marile problemele ale unei societăţi diversificate, în care de multe ori cetăţenii având valori diferite sunt uniţi doar de tragediile colective ce nasc mai mult ură decât o nevoie de cooperare (cum ar fi atacurile teroriste), fără a eclipsa totuşi importanţa relaţiilor de la nivel individual, înghiţite de zgomotul colectiv? Cum să vorbeşti despre problemele sociale ale Franţei fără a face un film cu tematică socială ce dezvăluie doar imaginea de ansamblu, ci un film despre complexitatea relaţiilor interumane, o complexitate ce îi supără pe cei ce oferă mai degrabă soluţii radicale în locul reflecţiei cu soluţii multiple, niciodată definitive? Ei bine, Laurent Cantet a făcut ceea ce ar fi făcut de fapt mulţi psihologi care vor să înţeleagă o societate fără a o transforma în mase amorfe: a plecat de imaginarul individual, care poate oferi un tablou general fără diluarea identităţii personale. Aşadar, a strâns un grup de personaje reprezentându-i pe acei tineri lipsiţi de privilegiile clasei de mijloc. Tinerii provin dintr-o comunitate fără prea multe perspective. Aceştia sunt invitaţi de Olivia, o autoare celebră, să scrie un roman colectiv de succes. Elevii au ales calea unui crime thriller cu acţiunea în oraşul lor – însoritul La Ciotat.

Aşa cum se întâmplă în orice thriller ancorat în realitatea unui spaţiu bine definit şi recognoscibil, există o mare legătură între povestea inventată de elevii atelierului şi mediul social în care se petrece acţiunea. Prin atelierul literar, scriitoarea Olivia îi stimulează pe elevi să caute locuri semnificative pentru identitatea colectivă din La Ciotat, locuri despre care să se documenteze, să-şi întrebe părinţii sau bunicii. Încurajează astfel o explorare a legăturii pe care fiecare o are cu propriul oraş, cu trecul acestuia. Una dintre eleve îşi aminteşte că bunicul ei, un imigrant magrebian, a lucrat pe şantierul naval, un loc al gloriei şi al mândriei locale de altădată, aflat acum în paragină, uitat de autorităţi şi de investitori.

foto: Bad Unicorn

Acţiunea romanului cu accente de crime thriller s-ar putea derula în jurul acestui şantier. Mulţi susţin această idee, mai puţin Antoine, care, în ciuda inteligenţei, nu se poate apropia de ceilalţi elevi ai atelierului, fiind considerat inabordabil, rasist, inflexibil, arogant şi dornic de a capta întreaga atenţie. Mai mult, îi sperie ideile sale ce adaugă poveştii elemente sângeroase, de o violenţă extremă. Deşi este la rândul ei autoarea unor cărţi de succes ce dezvăluie partea întunecată a fiinţei umane, profesoara captivată de personalitatea lui Antoine dă de înţeles că se teme la rândul ei de personalitatea lui. Însă nu îl critică de faţă cu altii. Pentru a stinge conflictul, ea îi foloseşte ideile pentru a le explica elevilor că nu există neapărat o legătură între intenţiile personajelor negative şi adevăratele idei şi trăsături de personalitate ale scriitorului.

A scrie despre criminali nu te face un criminal, un admirator al lor. Este mesajul pe care îl trasmite Olivia elevilor deveniţi ostili în prezenta lui Antoine, după ce acesta îi sperie prezentându-le propria variantă asupra direcţiei terifiante pe care ar trebui să o ia acţiunea romanului colectiv scris în cadrul atelierului. Totuşi, observându-l pe Antoine, Olivia te face să bănuieşti că ar avea dubii în legătură cu modul inofensiv în care Antoine ar putea folosi arta pentru a se elibera de propriile instincte agresive. Olivia se întreabă dacă nu cumva, în cazul lui, graniţa dintre ficţiune şi realitate ar putea dispărea, arta nefiind capabilă să ofere acea defulare inofensivă a pornirilor agresive, a revoltelor interioare. Aşadar, va derula un research online, în care va descoperi, prin intermediul postărilor lui Antoine pe reţelele de socializare, o posibilă aderare la o grupare de extremă-dreapta, ce trasmite un mesaj anti-cosmopolit, anti-diversitate etnică.

Regizorul şi-a asumat riscul de a-l scoate pe spectatorul din afara Franţei din decorul recognoscibil şi seducător al Parisului cosmopolit, asociat clipei savurate cu lejeritate şi dialogurilor filosofice senine, purtate în decorul unei cafenele. Pentru a demasca lucid şi plin de tact marile probleme ale Occidentului (nu doar ale Franţei) îi este suficient un oraş mai mic, unde progresul social pare încremenit odată cu speranţele tinerilor. Aici se pot înţelege cel mai bine toate nemulţumirile şi problemele ce pot coroda relaţia dintre om şi societate, dintre europeni şi imigranţi şi, în final, legătura dintre un european şi idealurile democratice pentru care au luptat multe generaţii, şi care definesc o civilizaţie occidentală. Anumiţi elevi se simt complexaţi de profesoara venită din capitală, reflectând astfel nemulţumirile celor din oraşele mai mici, ale căror voci nu sunt auzite decât atunci când apar sondajele politice alarmante.

Locul unde se desfăşoară atât acţiunea filmului, cât şi a romanului colectiv scris în timpul întâlnirilor din cadrul atelierului de creative writing devine grăitor pentru declinul comunităţilor sudate de prosperitatea economică din vremuri trecute. Şantierul naval ce naşte legende şi despre care elevii se documentează este simbolul unor comunităţi abandonate, în care oamenii ce nu se mai fac auziţi pot ajunge să îşi transforme nemulţumirile în decizii radicale. De fapt, Cantet readuce în discuţie, fără a recurge la militantism, relaţia schizofrenă dintre Europa marilor oraşe, a căror dezvoltare se sprijină pe succesul profesiilor liberare, asociate noului model al cosmopolitului sofisticat, şi orasele clădite pe umerii celor numiţi gulere albastre, care se simt uitaţi şi dispreţuiţi după declinul unor industrii cândva generatoare de prosperitate şi mândrie locală.

Laurent Cantet preferă subtilitatea relaţiilor interumane pentru a vorbi despre frământările sociale ce modelează, în grade diferite, personalitatea fiecăruia. Alegerea actorilor din rolurile elevilor îţi va aminti de o mare calitate a regizorului Laurent Cantet: aceea de a găsi echilibrul dintre imaginea de ansamblu şi consistenţa fiecărui portret individual. Exact ca în premiatul Entre les murs, personajele ce au roluri secundare sunt puternic individualizate în dinamica de grup chiar dacă sunt eclipsate de personalitatea lui Antoine, care atrage atenţia datorită contradicţiilor ofertante pentru discuţiile cinefile sau pentru interpretările psihologice de după vizionarea filmului. Dialogurile, schimbul de idei cu privire la scrierea unui roman colectiv şi replicile prin care îşi susţine punctul de vedere îţi permit să depistezi rolul distinct al fiecărui personaj în parte.

foto: Bad Unicorn

Relaţiile dintre personajele filmului sunt multistratificate, la fel cum sunt şi problemele colective ale Franţei actuale. De aceea Laurent Cantet preferă să nu prezinte aceste probleme sociale într-un mod ostentativ astfel încât să cazi în ispita etichetării, invitându-te în schimb să le descoperi treptat, dupa ce le întorci pe toate părţile. Pentru a transmite mesajul filmului – nevoia de a înţelege o lume înţelegând mai întâi individualitatea în relaţia cu valorile societăţii, cu diversele grupuri care o alcătuiesc – regizorul distantează tacticos un personaj turbulent însă profund (nimeni altul decât neînţelesul Antoine) de restul grupului de elevi.

În timp ce restul elevilor continuă să imagineze variantele poveştii ce va fi prezentată la finalul atelerieului, Antoine se distanţează brutal de grup, iar această distanţare este realizată prin individualizarea lui şi în ochii profesoarei care îl (re)descoperă urmărindu-i profilul de Facebook, filmuleţele de pe Youtube în care acesta îşi etalează corpul atletic făcând sărituri de pe stânci sau antrenamentele alături de ceea ce a par a fi nişte neonazisti locali. Antoine nu devine el însuşi un neonazist, deşi nemulţumirile lui şi nevoia de răspunsuri clare menite să-l plaseze deasupra mediocrilor l-ar fi putut direcţiona spre acest angajament extremist. Însă acţiunile sale nu devin mai puţin periculoase în raport cu profesoara pe care o admiră, o pândeşte, pe măsură ce şi ea îl spionează sub pretextul curiozităţii faţă de semenii inteligenţi şi neînţeleşi, pe care vrea să-i ajute.

Totuşi, în loc să facă un film despre un tânăr proaspat radicalizat şi o profesoară salvatoare ajunsă ea însăşi o victimă neputincioasă, Cantet preferă unul despre un tânăr neînţeles, prins în plasa propriilor contradicţii, aruncat într-o lume din ce în ce mai îndepărtată de voluptatea dezbaterilor îndelungi. Regizorul deturnează frământările tânărului Antoine din zona radicalizării spre cea a relaţiei cu femeia care îl fascinează (Olivia), dar faţă de care se simte şi vulnerabil. Asemenea oricărui elev nesupus, abia ieşit din adolescenţă, mai citit decât majoritatea, Antoine trezeşte admiraţia, dar şi teama. Actorul Matthieu Lucci a intrat perfect în pielea acestui personaj care vrea să-şi mascheze debusolarea prin căutarea unor răspunsuri clare şi prin acţiuni ferme.

Jocul actoricesc redă credibil şi adânc reacţiile şi atitudinile unui tânăr care gândeşte mult, dar care nu ştie cum să gestioneze revelaţiile afective ce vin odată cu descoperirile precoce. Antoine este de fapt orice tânăr inteligent care îşi caută un drum în viaţă şi care devine un personaj la care te raportezi dual. Îi înţelegi dinamica psihologică, dar îl şi critici. Îi admiri curajul, dar il şi respingi din cauza dispreţului şi a sfidării la care adesea recurge pentru a contracara presiunea unui grup în care se simte neînţeles, neacceptat. În revolta lui Antoine se poate regăsi orice spectator care, deşi nu s-a radicalizat, s-a simţit în adolescenţă suparăt pe o societate care nu permitea explorarea trăirilor vulcanice, a opiniilor exploziv-controversate şi a revoltei prin dezbateri constructive, pline de francheţe şi luciditate, o societate pe care o percepea drept o trambulină pentru mediocritate, ipocrizie, superficialitate şi falsitatea mesajului tolerant ce masca duplicitar nişte calcule politice mult prea cinice.

Antoine este simbolul unei întregi generaţii de tineri inteligenţi, cu bune intenţii, dar pierduţi undeva la mijlocul drumului dintre afirmarea de sine şi împăcarea cu lumea din jur. Acţiunile personajului nu sunt decât rezultatul unei lumi în care mesajele umaniste nu mai sunt supuse dezbaterilor, ci au fost confiscate de autorităţi iresponsabile, care de fapt adoptă hotărâri ce nu fac decât să adâncească prăpastia dintre categoriile sociale, dintre oamenii aparţinând unor culturi diferite şi dintre zonele prospere şi oraşele industriale abandonate.

În loc să-l ducă pe Antoine pe calea terorismului care să oblige la emiterea unei sentinţe, Cantet alege calea invitaţiei la reflecţie, la rafinata observaţie psihologică. Redescoperi prin filmul său plăcerea analizei ce lasă loc interpretărilor infinite, deschise, fără clasica vânătoare de răspunsuri corecte, unanim acceptate şi care duc într-o anumită diecţie. Exact când ai crezut că ai înţeles totul despre legătura dintre Antoine şi Olivia, sau dintre acesta şi colegii de la atelierul literar, apar un gest, o reacţie, o replică sau o acţiune ce duce la escaladarea periculoasă a unor frustrări, care te face să-ţi schimbi părerile.

Această dorinţă a lui Cantet de a-l face pe spectator să renunţe la interpretarea ce duce într-o singură direcţie se transformă într-o echilibristică îndelung exersată, nu doar între social şi individual, între didactic şi transgresarea oricărei reguli, ci şi între genuri. Ce pare a fi încă o poveste cu efect educativ (fără a fi neapărat unul planificat şi asumat), despre efectele benefice ale artei în recupererea unor tineri debusolaţi, se transformă într-un thriller psihologic amplificat de nişte tensiuni ce ţin de resorturi interioare sofisticate. Nu este un thriller în care fiorii sunt alimentaţi de reacţiile explozive ce duc la escaladări tranşante ale conflictelor spre un deznodământ grăbit, ci unul în care personajele sunt obligate să poarte nişte dialoguri incomode, lămuritoare, dar pe care să le conducă folosindu-se de tact pentru a evita o tragedie iminentă.

L’atelier este o pledoarie proaspată, actualizată şi eficient construită pentru o redescoperire a voluptăţii de a dialoga, de a lăsa ideile contradictorii să se înfrunte în locul oamenilor diferiţi. Voluptatea dezbaterii este indispensabilă acelei salvări a civilizaţiei europene al cărei declin este strigat de populiştii alarmişti, care vor să pună la zid tocmai această plăcere a dezbaterii, considerată de extremişti o plăcere a naivilor, a visătorilor, a idealiştilor lipsiţi de iniţiative ferme. Prin refuzul de a-l pune la zid pe Antoine, regizorul trasmite subtil un mesaj vital pentru o Europă ameninţată de revigorarea extremismului. Este mesajul care susţine că este de preferat o dezbatere fără o soluţie finală decât o acţiune fermă, ce oferă iluzia securităţii sociale.

Citeşte şi 10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

Adolf H. Două vieţi – Freud ar fi făcut un pictor inofensiv dintr-un viitor dictator

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Adolf H. Doua vieti – Freud ar fi facut un pictor inofensiv dintr-un viitor dictator

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here