Laurence Anyways – Drame captive intr-o fantezie plina de culorile anilor ‘80

0
449

Dacă vezi numele lui Xavier Dolan, acest copil teribil al noului val cinematografic, aşteaptă-te la o schimbare năucitoare a modului în care sunt reprezentaţi marginalii şi temele controversate legate de relaţiile considerate deviante. Aşa cum a demonstrat şi când a regizat cele două filme despre adolescenţii cu mother issues J’ai tue ma mere (I Killed My Mother) şi Mommy, Dolan ştie cum să fenteze aşteptările şi tentaţia previzibilului din zona de confort, reuşind să aducă tandreţea şi umorul chiar şi acolo unde alţi regizori ar fi mizat pe impactul cutremurător al unui realism brutal, cu tentă scabroasă şi despresivă.

Unul dintre filmele prin care s-a făcut remarcat, Laurence Anyways tratează controversa trezită de bărbatul heterosxual, care descoperă că de fapt îi place să se îmbrace în ţinute specifce sexului opus, ajungând să se simtă mult mai bine când oamenii i se adresează prin adjective la feminin. Xavier Dolan tratează asumarea unei identităţi ascunse într-o manieră care va fi apreciată mai mult de cei care preferă să petreacă o noapte albă în Control pe ritmurile disco din anii ’80 mixate într-o frenezie de culori electrizante, imaginandu-şi amoruri cu boemi ce adoptă un stil vestimentar hermafrodit, asemenea lui David Bowie sau Boy George, fără a se teme să exploreze, măcar la nivel estetic, graniţele dintre feminin şi masculin (aşa cum au fost trasate la nivel social). Personajul central, Laurence, scriitor promiţător şi genul de prof visat de orice adolescent cu neuroni subversivi şi înclinat mai mult spre analiza regulilor, decât pe respectarea lor, începe această explorare prin conştientizarea dorinţei de a se îmbrăca precum un travestit. Din acest moment al revelaţiei cutremurătoare pentru cei din viaţa lui Laurence, Dolan jonglează imprevizibil cu toate prejudecăţile spectatorilor, mai ales ai celor homofobi sau pur şi simplu conservatori. Personajul său nu este homosexual, iubita (interpretată de vecina bună din Mommy) considerată marea lui dragoste nu-l părăseşte (cel puţin nu imediat), iar el nu este un pervers ce îşi hăituieşte elevii de gen masculin care, în ciuda temerilor sale, îi acceptă noua vestimentaţie feminină în culori tari, fiind mult mai preocupaţi de prelegerile despre Marcel Proust sau responsabilitatea morală a scriitorilor colaboraţionişti.

Deşi are în centru povestea unui om care ajunge un paria peste noapte, într-o perioadă în care travestiţii şi homesexualii erau consideraţi nişte umbre ruşinoase ale societăţii chiar şi în ţările civilizate, iar dreptul lor la demnitate, un tabu, în Laurence Anyways nu vei avea parte de marşuri ale solidarităţii, de acele succesiuni cutremurătoare de scene în care protagonistului un pic altfel îi sunt rupte oasele de către o gaşcă de homofobi sceleraţi sau de autoizolarea dezolantă. În locul discursurilor despre libertate, vei avea dialoguri pline de umor picant şi amar despre inadaptare, derulate în spatiul restrâns al unui living, după o mahmureală.

Tristeţea personajelor devine suportabilă când este preluată de o coloană sonoră hipnotizantă, care îi determină până şi pe cei care urăsc moda anilor ’80 să privească hiturile acelei decade prin lentilele unei melancolii în culori trepidante. De fapt, întreaga succesiune de evenimente dramatice apărute în cuplu după ce începe metamorfoza femină a lui Lawrence seamănă cu o feerie disco plină de nuanţe stridente, îmbinate ca într-o pictură în care par să se întâlnească obsesia pop a la Warhol a lui Almodóvar, sensibilitatea acoperită de acel glamour burlesc al petrecerilor pline de travestiţi, gaşca de fete din videoclipurile lui Cindy Lauper şi o defilare marca Vivien Westwood.

La un moment dat ai impresia că toată povestea se pierde în planul secund, iar filmul devine un videoclip ce imită o petrecere în care acea extravaganţă kitsch din anii ’80 se înghesuie în saloanele încărcate de mobilier baroc şi candelabre abundente, urmând un after-party într-un club de noapte în care te aştepţi să apară din moment în moment Madonna fredonând obraznic Get into the groove, Boy  you’ve got to prove your love to me. Dar Xavier Dolan nu pierde controlul. Intermitenţele disco sunt asumate şi nu diluează greutatea poveştii, ci doar îi oferă acea bulă de oxigen boem-visătoare cât să-l revigoreze pe spectator şi apoi să-l implice afectiv ademenindu-l prin piesele ce sigur îi amintesc de petrecerile nebune unde îşi permitea să se dea în spectacol chiar şi pe nişte piese ce ieşeau din zona lui de confort. Importanţa elementelor vizuale desprinse parcă dinr-un pictorial fashion şi nevoia de a prelungi impactul cromatic prin scenele slow-motion dublate de coloana sonoră euforică ţin loc de reflecţiile obositoare prin care personajele vor să propage libertatea exprimării odată cu asumarea identităţii.

În locul discursurilor, implicarea emoţională a spectatorului prin elementele vizuale este maximă, iar Xavier Dolan îşi propune să stimuleze mai mult retina şi timpanul, refuzându-ţi analizele sofisticate. Înţelegerea jocului melancolic-excentric la graniţa dintre femimin şi masculin trebuie să fie una subtilă, cuvintele fiind înlocuite de imaginile puternic încarcate din punct de vedere cromatic, prin care tot ceea ce ar fi putut fi luat drept bizar capătă o senzualitate nelumească precum farmecul inexplicabil al unui hermafrodit. Poţi afirma că în viziunea lui Dolan, toleranţa este mai mult produsul unei abandonări în plăcerea estetică, fiind singura menită să anestezieze ura prin asumarea acelor zone în care se găsesc în stare latentă nişte trăsături (deloc maligne) ale sexului opus, datorită unei dualităţi arhetipale de tip animus şi anima strecurate printre mixurile retro ale unui DJ ce are în spate proiecţiile formate din colaje vizuale ce omagiază estetica ţipătoare din anii ‘80.

Profund, fără a părea greoi, filmul lui Xavier Dolan este prizabil chiar şi în cazul spectatorilor care strâmbă din nas când aud cuvintele travestit, criza identitară sau hiturile anilor ’80. Totuşi, în ciuda nonconformismului, câteva elemente previzibile se păstrează: candoarea adolescentină a protagoniştilor ce pot fi consideraţi nişte figuri iconice pentru hipsteri, aşa cum arătau ei acum trei decenii, alungarea cuplului boem din raiul cu stroboscop plin de un romantism în culori electrizante, refuzul confortului burghez şi tendinţa de a fugi de realitate într-o fantezie pastelată demnă de un love-story, doar că ai un love-story salvat de la clişeele siropoase de un experiment vizual demn de un puşti rebel.

Xavier Dolan are flerul unui regizor care simte curentul unei generaţii astfel încât să conecteze dramele personajelor la trendul unei decade, pentru a focusa mai bine atenţia asupra unei teme controversate. Simţind din plin apetitul pentru tot ce ţinte de contracurent, pentru artele vizuale şi amestecurile muzicale rezultate din reciclarea unor nostalgii retro, în special a celor de la finalul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, Dolan leagă individualul de istoria unei decade, dar nu cea din manuale, ci istoria din spaţiile neconvenţionale, afirmată la nivel vestimentar, personal, urban, care permite doar existenţa unei cronologii având ca puncte de reper modificările corporale şi autoasumarea ca punct de plecare pentru orice formă de exprimare.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here