Le Havre – Jim Jarmusch varianta finlandeza

0
558

Filmul Le Havre, aflat in selectia de la Cannes anul trecut, este regizat de finlandezul Aki Kaurismaki, inrudit ca stil cu americanul Jim Jarmusch si continuator al traditiei lui Charlie Chaplin, Buster Keaton, Jacques Tati si Robert Bresson. Le Havre este un amestec pe care l-ai crede altfel imposibil: umor sec, basm, luciditate, nostalgie, sensibilitate si realism. Prin comparatie cu Intouchables, care s-a vrut tot o demonstratie de umanism fara sentimentalisme si care a extaziat mare parte din public, performanta lui Kaurismaki din Le Havre va trece neobservata, tocmai probabil din cauza delicatetei demonstratiei, ramanand placerea doar a catorva.

Daca ai hotari sa vezi sau nu filmul strict dupa sinopsis, ai zice ca e un film social, poate chiar simplist, ca atatea altele: Marcel, un lustragiu ce abia reuseste sa se intretina pe el si sotia lui, Arletty, curatand pantofii trecatorilor din orasul francez Le Havre, incearca sa salveze un copil, imigrant din Africa, ce vrea sa isi regaseasca mama.  Dar farmecul lui Le Havre sta in alta parte, nu in poveste.

In primul rand actorii joaca in stilul deadpan, rostind replicile fara emotie. Efectul este comic, un comic la care nu se rade in hohote dar e la fel de distractiv. Este solutia lui Kaurismaki la lumea pe care o portretizeaza. Cum sa spui replicile in cea mai buna dintre lumile posibile, intr-un basm, unde toti isi demonstreaza in fiecare secunda bunatatea, sustinerea, prietenia, unde nimeni niciodata nu e absurd, gelos sau egoist? Tonul replicilor este in contratimp cu situatiile pentru ca altfel ar iesi o siroposenie. Daca nu simti alegerea lui Kaurismaki legata de interpretare ca fiind constienta, revendicata cinematografic de la regizorul Robert Bresson, vei concluziona ca filmul este jucat incredibil de prost.

Dincolo de idealismul caracterelor din film, Le Havre nu este o fantezie obisnuita, din categoria "a fost odata ca niciodata". Oamenii sunt dureros de saraci, traiesc mai degraba intr-un ghetou, sunt marginali. Totul este vechi si prafuit: hainele, draperiile, casele mici si saracacioase, oamenii, obiceiurile, meseriile. Marcel isi petrece timpul intr-un un bar mai degraba birt, acasa, unde sotia are grija de el, si pe strazile din Le Havre unde incearca sa gaseasca clienti pentru lustruitul pantofilor. O meserie atat de anacronica si greu de inteles, incat un proprietar de magazin, in fata caruia Marcel isi intinde putinele nimicuri necesare lustruitului, il catalogheaza drept terorist. Lumea lui Le Havre este trista si modesta, dar traieste fara resentimente (de clasa sau de alt fel). Traieste dupa reguli societale mai vechi, unde se vorbeste putin despre emotii si sentimente, pentru ca oamenii isi cunosc locul si isi ghideaza alegerile dupa principiul datoriei si al sacrificiului. Nu e loc de psihanaliza si sofisticari burgheze.

Pentru ca am atins tangential mai sus zona scenografiei, trebuie notata si partea de lumini, care nu e obisnuita sau lasata la voia intamplarii. Ciudate si de multe ori nenaturale, ca in filmele lui Rainer Werner Fassbinder, luminile dau filmului un aer teatral si de "in afara lumii noastre", perfecte pentru o fantezie.

Am vorbit de basm realist si de faptul ca Le Havre nu incepe in stilul "a fost odata ca niciodata". Totusi finalul este de basm, Le Havre se incheie cu "si au trait impreuna pana la adanci batraneti". Nu stii daca sa te bucuri pentru happy-end-ul filmului sau sa te intristezi, pentru ca identifica net trasatura fantezista si ruptura de realitate a povestii. Poate totusi fantezia e posibila.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here