Le Tout Nouveau Testament (Testamentul nou nout) – Dumnezeu are umor negru

0
1155

Dumnezeu nu dă cu parul, dar le trimite pământenilor nişte SMS-uri înfricoşătoare, prin care îi anunţă cât mai au de trăit. Un petrecăreţ african este norocos. Va mai dansa cel puţin un secol, înconjurat de admiratoarele sale ce îi apreciază ţinuta funky şi aerele de star blazat a la 50 Cent. În schimb, lumea europenilor rutinaţi şi însinguraţi e plină de oameni ghinionişti. Puţini dintre cei ce au primit mesajele divine prin smartphone-uri vor trăi mai mult de douăzeci de ani, iar uneori demiurgul este atât de ironic, încât o anunţă pe infirmiera abia ieşită din adolescenţă că speranţa ei de viaţă este mai mică decât a bătrânului de care are grijă şi pe care moartea nu l-a mai găsit pe acasă de foarte multă vreme.

Totuşi, un om scapă de isteria colectivă ce a luat cu asalt planeta, deoarece este homeless şi nu are telefon, dar este eligibil pentru rolul de scrib al viitorului Nou Testament, blasfemic ce-i drept, fiind dictat de o femeie…nimeni alta decât fiica lui Dumnezeu. Ea este şi adevărata autoare a SMS-urilor şi nu a vrut decât să se răzbune pe un tată nepăsător, înainte de a fugi de acasă după ce fratele ei, Iisus, i-a dezvăluit că maşina de spălat din casa morocănosului Tată ce se joacă nemilos cu vieţile pământenilor ar fi de fapt un tunel ce leagă apartamentul divinităţii de lumea oamenilor.

După ce a făcut valuri la Cannes, unde a fost prezentat în secţiunea Quinzaine des Realisateurs, Le Tout Nouveau Testament, care se bucură şi de prezenţa lui Catherine Deneuve, îi poate enerva la culme pe habotnici, gata să dea vina pe complotul unor păcătoşi ce vor să decredibilizeze învăţătura cea dreaptă, dar poate fi un deliciu pentru credincioşii hâtri, care nu ezită să citească (pe ascuns, ori nu) acele distopii comice găsite în romanele Young Adults, punându-şi la rândul lor întrebări cu privire la justeţea şi legitimitatea clericală sau ale aşa-ziselor pedepse divine. Fiind o interpretare mucalită şi parodică a relaţiei dintre om şi Divinitate, nici Dumnezeul din film nu este bărbosul ce îi întinde mâna lui Adam pe tavanul Capelei Sixtine. Traieşte în Bruxelles, pare a fi mai degrabă acel vecin antipatic sau călătorul recalcitrant din autobuz când nu i-a picat bine poşirca servită la pet, este un tată despotic şi un soţ agresiv, gata să le dea dreptate celor ce susţin ideea conform căreia bărbatul este un mic Dumnezeu în familia lui, ce se asigură că femeia nu vorbeşte neîntrebată, iar copilul, mai ales dacă este fată, stă mai mult în casă. Doar că nici nu bănuieşte ce-i dă prin cap zgâtiei supărate pe tatăl ei ursuz şi nedrept.

Ajunsă la vârsta la care preadolecenţii născuţi la mijlocul anilor ’80 descopereau hitul God is a DJ al celor de la Faithless, EA, fiica lui Dumnezeu, află de ce tatăl ei petrece ore întregi într-un birou mare cât o arhivă babilonică, izolat şi butonând de zor în faţa un computer. Nu caută noi acorduri electronice pe care să i le trimita unui DJ ales pentru a-i conduce spre paradis pe fani, ci mixează tragedii, calamităţi şi glume hâde, în care pământenii sunt nişte marionete neputincioase ale hazardului, devenit, pentru acest cap de familie ce şi-a uitat menirea, o premeditare malefică. Dar EA se revoltă, sătulă de a vedea cum tatăl ei îşi bate joc de bieţii muritori şi pleacă din casa Lui pentru a găsi încă şase apostoli care să ducă mai departe ideile unui nou testament, formând, alături de ceilalţi doisprezece, o echipă de baseball, sportul preferat al mamei ei transformate într-o gospodină docilă.

Cei şase apostoli demni de varianta upgradată a Noului Testament sunt: o singuratică atrăgătoare şi delicată, dar care, din cauza unui accident din copilărie s-a izolat, fără a remarca privirile ostentantive ale vecinilor captivaţi de ea; o femeie trecută de prima tinereţe, încă dezirabilă (Catherine Deneuve), ignorată de soţul ei, şi care până la urmă îşi găseşte un partener atipic; un asasin plătit care descoperă un motiv pentru a renunţa la meseria lui; un bărbat care frecventa cluburile de streaptease pentru a-şi aminti de prima femeie de care s-a îndrăgostit, un băieţel care atunci când află printr-un SMS că mai are câteva zile de trăit decide să se îmbrace precum o fată şi un adult aparent anost, ce şi-a îngropat visurile din copilărie sub hârtiile unui birou dezolant. Fiecare îşi va povesti copilăria pentru a le da traumelor o nouă interpretare, salvatoare, fără a le oferi semnificaţii penibile. La sfârşitul fiecărei poveşti, EA le ascultă bătăile inimii pentru a depista compoziţia muzicală ce îi caracterizează, de la muzica de circ, la simfoniile clasicilor.

Regizorul Jaco Van Dormael a plecat de la nişte detalii previzibile, însă amestecate într-o poveste imprevizibilă, ce ajunge să fenteze reflecţiile existenţialiste apăsătoare prin care se răspunde la întrebarea Ce sens îi voi da vieţii?, păstrându-le doar pe cele năstruşnice, introduse pentru a opri şuvoiul de glume subversive să se îndrepte spre o zonă a grotescului şi a umorului facil. Filmul împrumută atmosfera dintr-un roman distopic scris pentru preadolescenţii care îşi decorează jurnalele cu abţibilduri colorate, visând să evadeze din casa unui părinte domintor, dar este gustat şi de cei mai mari datorită umorului prin care se încearcă oferirea unui răspuns suportabil întrebărilor ce reflactă acele temeri umane vechi de când lumea. Totuşi, umorul alternează cu melancolia care va reduce volumul hohotelor de râs, lăsându-te în faţa unei imagini triste a omului modern ce tânjeşte după afecţiune, dar nu ştie cum să o exprime uneori, regizorul transformând odiseea pământeană a fiicei lui Dumnezeu într-o pledoarie năstruşnică, dar profundă, pentru compasiune.

Personajul central este atipic pentru aşteptarile avute de la un astfel de film. Nu poate şi nici nu vrea salvarea lumii printr-o luptă grandioasă, prin soluţii ridicole ce vor să dreneze pentru totdeauna viciile, răul, despresia sau alte maladii sufleteşti ale omului contemporan. Nici un personaj nu va renunţa în totalitate la slăbicuni sau la obiceiurile toxice, doar va învăţa cum să traiască alături de ele astfel încât să amâne finalul sinistru prin renunţarea la autodistrugere. Deşi rezolvările nu ies din sfera irealului, EA găseste o modalitate cât se poate de fireasca pentru a salva pământenii speriaţi de propriul sfârşit iminent: redescoperirea copilăriei şi a vulnerabilităţilor din acea etapă a vieţii. Dincolo de oscilaţia dintre lumea reală şi cea inventată, de alegoriile umoristice ale puterii despotice, ai impresia că adevăratul mesaj al filmului ce se vrea o comedie profundă este: Pentru a salva un om, trebuie să ai grijă mai întai de copilul din el. Asta îşi propune şi eroina. Spre final, ea te face să te întrebi dacă nu cumva glumeşte atunci când spune că tatăl ursuz ce nu are niciodată timp de copilul său este Dumnezeu, iar divinitatea nu este altceva decât un simbol al părintelui megaloman, pregătit să ţină lumea în spate, mai puţin familia ce are nevoie de el, regizorul propunându-ţi de fapt o satiră despre acel părinte indisponibil.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here