Le voyage d’Octavio – Venezuela: o femeie si o tara

0
695

Lui Don Octavio îi este ruşine să le spună celor din jur că nu ştie să citească. Atât de ruşine îi este, încât preferă să ia în spinare masa pe care doctorul i-a mâzgălit reţeta, după ce şi-a dat seama că şi-a uitat carnetul în cabinet, şi să parcurgă drumul ce duce de la coliba lui spre farmacie. Aici o va întâlni, la un moment dat, pe femeia care îi va schimba viaţa, îl va alfabetiza şi îl va face să vadă altfel lumea.

Analfabetismul nu îi stânjeneşte lui Octavio infima existenţă uitată de lume într-o aşezare din împrejurimile Caracasului. Asta până în ziua în care numele ţării lui se contopeşte cu numele unei artiste ce se încăpăţânează să-l alfabetizeze. O cheamă Venezuela, suferă de insomnie şi de mania colecţionarului de pietre cu inscripţii precolumbiene. Atrăgătoare, francă, stranie şi rafinată, ea îl învaţă să-şi scrie numele pentru prima oară. Primeşte, apoi, drept răsplată de la elevul cu trup de luptător exotic şi agilitate de felină răbdătoare, un alfabet al dorinţei trezite din nou la viaţă, dar şi exemplificarea prin trecerea de la teorie la acţiune a conjugării verbului a fura. Un obiect valoros din casa ei este râvnit de banda hoţilor de care Octavio nu este străin. Nici locul unde se adăposteşte banda răufăcătorilor nu este ales întâmplător. Nu este o magherniţă de pe o stradă rău famată. În dulcele stil sud-american, hoţii s-au aciuat într-un loc straniu: o biserică părăsită a cărei legendă a transformat alungarea ciumei într-un episod demn de intervenţia fabulatorie a realismului magic.

Personne n’apprend a dire qu’il ne sait ni lire ni ecrire. Cela ne s’apprend pas. Cela se tient dans une profondeur qui n’a pas de structure, pas de jour. C’este une religion qui n’exige pas d’aveu.

Inclus pe lista nominalizărilor pentru Premiul Goncourt acordat de liceeni, romanul Le voyage d’Octavio este povestea unui debut promiţător şi a intimităţii literare cu limba franceză a unui scriitor avand origini sud-americane. Fiul unui scriitor chilian şi al unei mame din Venezuela ce activează în diplomaţie, Miguel Bennefoy cutreieră lumea şi aduce în literatura franceză contemporană fecunditatea imaginarului de pe continentul lui Marquez şi abundenţa parabolei despre umanitate spusă în limba realismului magic.

Istoria de viaţă a personajului său, un venezuelean care învaţă să citească abia la vârsta la care alţii serbează nunta de argint cu voluptatea cuvântului scris, nu este o poveste despre întunericul ignoranţei, ci despre noaptea misterioasă a interiorităţii umane, a reîntoarcerii spre sine. Deprinderea scrisului şi a cititului nu fac decât să arunce un fascicul de lumină spre o lume a interiorităţii ce trasnformă realitatea brutală în acele închipuiri simple precum nişte picturi naive, dar pline de culoare şi de tâlcuri. Analfebetismului lui Don Octavio nu are nimic din ignoranţa care naşte monştri, dar are multe detalii uimitoare scoase la suprafaţă din muţenia care promite o expediţie plină de revelaţii într-o întunecime din care te aştepţi să apară o lume neştiută, ce ţi se dezvăluie prin gesturi şi priviri ce amână explozia imediată a semnificaţiilor, a cuvintelor lămuritoare.

Don Octavio tace mult, precum statuia unui idol exotic având un trunchi puternic, o privire pătrunzătoare, care atrage prin mister, dar te ţine la distanţă prin atitudinea evitantă ce poate fi luată drept semnul unei sălbăticii de neînvins, al unei şiretenii înnăscute sau a unei traume ce duce la furia înăbuşită. Deşi analfabetismul îndelungat i-a limitat universul, l-a împiedicat să folosească nişte cuvinte sofisticate pentru a denumi toată varietatea lumii, a trăirilor afective, şi l-a condamnat la o viaţă de marginal, Octavio se fereşte de capcanele mizeriei umane, chiar şi atunci când se apropie de banda unor hoţi specializaţi în obiecte de artă cu valoare arheologică.

Din momentul în care este dat în vileag chiar de femeia devenită singura lui iubire şi legătura cu lumea scrisului, viaţa lui se transformă într-o călătorie prin sălbăticia Venezuelei, prin satele izolate, înconjurate de vegetaţia lacomă şi prin mahalalele oraşelor, transformate în şantiere cu trupuri înfometate şi multe suflete deznădăjuduite. Lucrează ca salahor, se luptă cu apele învolburate pentru a trece oameni dintr-o parte în alta, impresionează prin răbdarea şi talentul de a cârpi acele construcţii rudimentare din zonele mai puţin umblate. Alături de el descoperi o lume pestriţă, unde tristeţea şi obiceiurile umane ce par bizare sau fiinţele înapoiate capătă farmecul unor legende rare. Părăsind-o pe Venezuela, femeie iubită, regăseşte Venezuela, ţara mereu surprinzătoare, plină de poveşti excentrice şi, în acelaşi timp, cât se poate de fireşti pentru cine a trăit în acel univers al fabulosului care a devenit adevăratul alfabet al imaginarului deposedat de cuvântul scris, de semnificaţii complicate şi de mărturii care se pierd în efortul de a găsi cele mai frumoase cuvinte.

Te va impresiona talentul scriitorului Miguel Bonnefoy de a încerca să transpună plastic o lume lipsită de cuvântul scris, pe care o leagă de arhaismul spiritului sud-american, hrănit cu poveştile şi legendele care iau cu asalt istoria oficială de parcă ar fi nişte plante sălbatice dornice să acapareze ruinele unui palat abandonat. Există o legătură impregnată de un ezoterism magic-realist între Venezuela sălbatică a satelor arhaice, a unor arbori vechi de când lumea, deveniţi un alter-ego vegetal, şi rătăcirile lui Octavio. În locul cuvintelor, scenele simple spun cât o mie de fraze, dar lasă loc şi unei tăceri ce sporeşte frumuseţea alegorică a romanului ce te face să uiţi că îl citeşti în limba franceză, amintindu-ţi mai mult de stilul unui sud-american.

Călătoria lui Octavio este iniţiatică, dar sensurile încap în imagini atât de simple, încât par nişte sculpturi sau desene rudimentare pe care le găseşti în colibele băştinaşilor dornici să îţi vândă nişte suveniruri autentice. În periplul său circular, nu numai Octavio se regăseşte pe sine. Miguel Bonnefoy te face sa te întrebi dacă  nu cumva întreaga lume a venezuelenilor moderni îşi recuperează un erou al unui spaţiu fecund ce promite mereu noi surse de inspiraţie. În acest spaţiu este lumea unor oameni care, deşi nu stăpânesc arta cuvântului şlefuit, pot îmbogăţi o naraţiune, asigurând un succes literar greu de uitat în lumea civilizată. Şi tot aici este lumea în care sălbăticia nu înseamnă bezna violentă, ci întunericul primodial din care se nasc poveştile, precum un început gata să erupă în mii de plăsmuiri.

Octavio face parte din categoria personajelor simple, având o biografie deloc ieşită din comun, şi tocmai aceasta şi marea provocare pentru un scriitor debutant. Nimic nu pare mai greu decât scoaterea la suprafaţă în mod autentic (dar fără a invoca trăsăturile celui neajutorat) a lumii interioare apartinând omului privat multă vreme de beneficiile alfabetizării. Bonnefoy descrie lumea lui Octavio printr-o profunzime sofisticată, dar în cuvinte simple care, paradoxal, evită simplismul. Personajul său capătă acea demnitate pe care o regăseşti mai ales la eroii de la începuturile timpurilor, chiar dacă sunt foarte puţini cei care pot depune mărturie în favoarea mareţiei sale.

Ar fi putut să şi-l imagineze pe Octavio înfruntând jungla unei periferii feroce, a unei favele sau a unor interlopi, dar Bonnefoy alege simplitatea din aşezările venezuelene pitoreşti, în care Octavio descoperă iubirea pentru aproape şi compasiunea, descrise fără solemnitate, ci în surdina taciturnului evitant precum o fiinţă precaută, restrasă în sine şi neobişnuită cu agitaţia marilor oraşe. Nici măcar tâlcurile din povestea lui alegorică nu sunt expuse în metafore devoalate spectaculos. Farmecul poveştii este păstrat metafore deloc pretenţioase, în vizualul unei picturi naive ce le dă şi mai multă substanţă picarescului şi alegoriei care pleacă de la istoria unui om obişnuit pentru a dezvălui inima unui continent, zvâcnirile fecunde ale unei memorii colective uitate la periferia lumii civilizate hrănite cu mărturiile transformate în cronici validate de cuvântul scris.

Le voyage de Octavio este povestea unei lumi care pulsează de întâmplări devenite mituri şi de legende care sunt puse pe aceeaşi treaptă cu experienţele reale. Aproape că nu există repere temporale în acest roman, iar dacă le găseşti în prima pagină, stilul scriiturii apropiate de clasicii modernităţii sud-americane îţi dă imediat de înţeles că nu au decât rolul de a te deruta, de a te afunda şi mai mult în hăţişurile umanităţii ieşite din timp, dar care îţi poate povesti despre începuturile timpurilor.

Le voyage d'Octavio - copertaEditura Payot & Rivages, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here