L’Elixir d’amour – Iubirea a la francaise in era email-ului

0
442

Francezul nu economiseşte orele trândave alocate dialogului sofisticat nici în era internetului de mare viteză şi a email-ului, semănând cu acel patiser migălos care nu se teme de comerţul rapid şi ieftin oferit de supermarket. El ştie să livreze senzaţii cărora trebuie să le acorzi timp, inventând o lume în care bombardamentul obligaţiilor pragmatice trebuie ţinut la uşă. Nu-i francez precum parizianul atunci când vine vorba de timpul investit în savurarea unui dialog rafinat, al unei cafele prelungite şi a unor bijuterii efereme oferite de artizanii marilor bulevarde sau ai străduţelor ştiute doar de colecţionarii de nişă. O fi (doar) un stereotip legat de imaginea unui Paris şi al unor parizieni eleganţi, ce nu există decât în mintea unui cititor visător care nu a călătorit încă în Oraşul Luminilor?

Eric-Emmanuel Schmitt, protectorul amanţilor mincinoşi, dar mai ales al jocurilor psihologice sofisticate puse la cale mai ales de personajele sale feminine, vrea să îţi confirme în romaul epistolelor electronice – L’Elixir d’amour – imaginea unui Paris visat, ideal, în care timpul mai este răbdător cu micile plăceri din care nu lipsesc stilul şi arta conversaţiei, fie ea şi una plină de replici bombastice, de o picanterie uşor demodată. Şi cine poate şti mai bine cum să-i reziste unei epoci a vitezei în detrimentul atenţiei pentru detaliile sofisticate decât nişte iubiţi parizieni obligaţi să se iubească prin email? Ea, Louise, o avocată promiţătoare a lăsat Parisul pentru Montreal. El, Adam, un psihanalist şarmant şi adept al burlăciei până la moarte, a rămas în Parisul de suflet. Au trăit o poveste plină de tensiuni voluptuoase, replici inspirate, spontaneităţi pline de trimiteri erudite, dacă ar fi să ne luăm după frazele schimbate prin e-mail, dar, la un moment dat, au rămas doar cu mesajele dintr-un mailbox aglomerat cu task-urile pentru jobul ei şi programările pentru şedinţele lui de terapie.

După cinci ani de relaţie şi o ruptură ce se dovedeşte a fi mai dureroasă emoţional pentru ea (nu-i plângeţi de milă, doar Schmitt nu a uitat să o înzestreze cu abilitatea senzualităţii inventive pentru născocirea unei tactici amoroase, aşa cum face cu toate personajele sale feminine capabile de a inventa nişte poveşti alambicate), cei doi amanţi parizieni ajung să-şi prelungească agonia despărţiriii prin e-mailurile în care el o vrea aproape, dar îşi maschează dorul prin oferirea serviciilor de prieten confident, doar, doar l-o ţine la curent cu modificările sentimentale din viaţa ei, iar ea, luându-l peste picior, îi refuză serviciile de amic interesat de binele ei şi începe să picure mici aluzii pişcătoare, cu trimiteri la infidelităţile lui. Prins în mrejele unei foste iubite spontane şi mereu pregătite să arunce replica finală precum o doamnă cochetă pasionată de scrimă, psihanalistul Adam se trezeşte dezarmat prin propriile sale tactici furate de pişichera elevată. El iniţiază schimbul de mesaje la mare distanţă şi tot el trebuie să lupte pentru a păstra eleganţa unei ţinute demne de un cuceritor cu ştate vechi în duelul mascat de un dialog rafinat, atunci când replicile fostei iubite riscă să-l prindă cu garda jos.

La un moment dat, mesajele ce răscolesc amintiri legate de frustrările celei dezamăgite şi de ipocrizia unui şarmant ce se pretinde un susţină înfocat al libertăţii amoroase pentru a-si justifica teama de fidelitatea pe termen lung, căreia nu are curajul de a o numi ataşament, se transformă într-un joc riscant, ce ar fi putut deveni varianta contemporană a romanului Les Liaisons dangereuses, al cărui ediţie de colecţie a fost rătăcită de Louise în apartamentul lui Adam. El trebuie să i-o restituie alături de un flacon din parfumul ei preferat, numit Cuire de Russie, al renumitei Coco Chanel. Doar că Louise, aşa inventivă cum e, se ţine departe de tertipurile şi pariurile diabolice ale eroinei negative din LesLiaisons dangereuses atunci când îl încurajează pe seducătorul Adam să îi ofere atenţie unei colege nevoite să facă o escală în capitala marilor pasiuni consumate cu stil.

Jocul în care Louise o implică neaşteptat de mult şi pe colega ei Lily, desprinsă mai degrabă din revistele în care femeile de carieră au corpul unei vedete de pe ţărmurile californiene decât din filmele în care Godard ridică în slăvi şarmul Parisului de gen feminin, nu are de-a face cu nimicirea unei reputaţii, ci pleacă de la o întrebare ce-ar părea infantilă pentru secolul nostru, dacă Schmitt nu i-ar fi dat forma şlefuită a unei senzualităţi ludice picante: Există oare un elixir al iubirii, o îmbinare de ingrediente capabile să provoace îndrăgostirea veşnică? Aceasta este întrebarea care prelungeşte schimbul de mesaje chiar şi atunci când replicile pline de irnonie riscă să întrerupă întregul flux epistolar savuros. Răspunsul: un festin plin de trimiteri culturale devenite obsesiile unui iubitor al culturii occidentale. Se iau câteva elemente de psihanaliză explicată cu mult umor pe înţelesul tuturor, cum ar fi transferul şi proiecţia, subtil parodiate pe fundalul unor aluzii melomane la Donizetti, încât să nu se supere nici adepţii lui Freud şi să nu plece nesatisfăcuţi nici contestatarii dornici să vadă un psihanalist în plină criză existenţial-amoroasă. Apoi se amestecă foarte atent acest aluat de psihanaliză şi fixatii melomane cu mici reflecţii despre binefacerile cathartice ale unei puneri în scena a operei Tristan şi Isolda. Nu lipsesc nici declaraţiile de iubire pentru Paris, pentru libertatea simţurilor şi pentru corecta distingere între ataşamentul dublat de abandonul erotic şi sexualitatea pasageră, dar pe tonul unei intimităţi epistolare în surdină, precum declaraţiile sub lumina de un roşu incandescent domolită de un abajur, doar farmecul dialogului nu trebuie bruiat de vulgaritate.

L'elisir_d'amore_posterTotul a început precum un ritual meticulos şi lent asociat unei călătorii prin palatul abandonat al unei relaţii complicate, unde fiecare cotlon ce adăpostea plăceri în trecut ascunde în prezentul despărţirii grenadele ce pot arunca în aer un dialog paşnic din cauza unor afaceri neîncheiate. Pe măsură ce s-au devoalat intenţiile ascunse, acest schimb de e-mailuri dintre Louise şi Adam a devenit o spirală ce duce spre deznodământul suprinzator care seamănă cu farsa regizată de unul dintre personaje. Cunoscându-l pe Schmitt prin ale sale protagoniste mincinoase, ajungi să te întrebi dacă s-a dezis cumva de vechea reţetă şi a hotărât să schimbe protagonsitul din rolul păcălitului, oferindu-i şi personajului masculin abilităţile sofisticate necesare unui regizor de farse ce provoacă descoperiri hilare despre natura umană, dar nu mai puţin lipsite de rafinament.

Elixirul dragostei - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

Pe măsură ce te laşi prins în spirala răspusnurilor şi a întrebărilor înţepătoare mascate de Louise printr-o cochetărie ieşită uşor de sub masca unor aluzii culturale, dar şi de seducţia persuasivă a lui Adam deghizat în amicul de încredere al fostei iubite, ajungi să pui la îndoială veridicitatea epistolelor electronice. Nu aşa îşi vorbesc oamenii de azi prin email, că nu au timp! Dar lui Schmitt nu-i pasă. El îşi vrea personajele în rolul unor amanţi de modă veche atunci când îşi scriu unul altuia, dar cât se poate de angrenaţi în amorul contemporan atunci când parodiază responsabilităţile maritale de altădată sau moravurile din alte secole. Dacă vei continua să cauţi veridicicatea, s-ar putea să-ţi scape replicile suculente şi voluptatea unei conversaţii în care inspiraţia, umorul şi erotismlul epistolar îţi sunt livrate într-un foietaj condimentat, elaborat de un artizan al jocurilor amoroase ce transformă despărţirea într-un nou preludiu.
L'elixir d'amour - coperta

Editura Albin Michel, 2014
feature image&article image: Art Nouveau and Art Deco facebook page/wikipedia.org

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here