Lento. Meduza – Mergi mai incet prin viata

0
691

Lento. Meduza îţi oferă acea lectură pe care nu o citeşti în ritmul tău normal, ci o sorbi în ritmul senzaţiilor stârnite de fiecare cuvânt în parte. Are pagini pe care eşti nevoit să le parcurgi lent, dar şi pasaje care să te zguduie, şi, în ciuda derulării încete, să-ţi accelereze pulsul, în care textul pare să ţipe.

Antoni Casas Ros traduce sfatul Mergi mai încet prin viaţă dacă vrei să-i simţi frumuseţea cu fiecare por, dar o face mai mult pentru cei pasionaţi de proza experimentală, cu accente senzorial- mitic-avangardist-suprarealiste. Cu alte cuvinte, în ambele proze atipice – Lento şi Meduza – vei avea parte de acel suprarealism pur, coborât la nivelul senzaţiilor decuplate de la procesul analizei raţionale şi îmbibat în metaforă până la ermetism, aşa cum găseşti mai degrabă în cărţile scrise de Clarice Lispector sau în tripurile celor ce pretind că au avut experienţe psihedelice sau mistice (deşi personajele nu iau nici substanţe dubioase, nici nu pleacă în căutarea vreunui ascet oriental).

Cei fascinaţi de stilul autorului care a intrigat lumea literară cu Teorema lui Almodovar vor găsi un Antoni Casas Ros mai straniu şi mai atipic decât în alte scrieri. Atât Lento, cât şi Meduza iau forma unui poem în proză uimitor şi au o picturalitate densă, cât se poate de abstractă, pe care nu trebuie să o întelegi, ci să o iei ca atare, simţind-o prin deschiderea tuturor canalelor senzoriale. Seamănă mai mult cu exerciţiile de relaxare în care te concetrezi asupra fiecărei senzaţii, detaşându-te de stimulii perturbatori sau de agitaţia din jur, deşi aceste proze nu sunt menite să te relaxeze, ci să te bulverseze prin amestecul dintre liniştea totală şi brutalitate (mai ales în Meduza). Din această mică prezentare îţi vei da seama că ambele proze din volum sunt o voluptate pentru cei fascinaţi de proza sau de cinematografia experimentală, dar puţin cam frustrante pentru cei obsedaţi să afle încă din primele două-trei pagini ce a vrut să zică de fapt autorul. Nu vor afla.

Ce se vrea a fi o călătorie în haosul senzaţiilor amestecate şi neprelucrate cu sens, vecină cu delirul, poate capăta până la urmă un scop – acela de a îmbrăca în imagini suprarealiste o alegorie a timpului derulat cu încetinitorul. În microromanul Lento găseşti o satiră a prezentului sufocat de grabă, de ritmul cotidian accelarat, care anunţă o apocalipsă nu foarte îndepărtată, ce promite o alienare şi o epuizare psihică prin suprasolicitarea cauzată de viteza inutilă. Protagonistul romanului, un băiat pe nume Lento, şi-a prelungit naşterea de la câteva ore la câteva zile, spre stupoarea medicilor, dar mai ales a jurnaliştilor veniţi din toate colţurile lumiii pentru a imortaliza această venire pe lume ce întrecea recordul prin încetinire. Pe cât de alert se dovedea ritmul transmiterii informaţiilor ce tentă alarmantă, pe atât de calmă era mama băiatului diagnosticat mai târziu cu boala psihică a lentorii. Asemenea unui film de artă ce prezintă un personaj bizar şi nişte fapte absurde ca fiind reale, Lento descrie odiseea halucinantă a celui ce vrea să trăiască aşa cum îi spune şi numele, adica lent. Îi este negat acest drept şi este închis într-un sanatoriu, unde învaţă cum să se elibereze de efectul drogurilor administrate abuziv prin cărţi, muzică, fantezie şi dans, apoi ajunge să-şi întâlnească marea iubire în Edenul pe care Antoni Casas Ros l-a localizat în Barcelona.

Deşi la început îţi va părea tristă şi pe alocuri înfricoşătoare, povestea specială a lui Lento evoluează într-o parabolă modernă, cu sclipiri nostalgice de frumuseţe nelumească pe malul mării sau în mijlocul vegetaţiei luxuriante. Experienţele personajului, trăirile şi toate senzaţiile dilatate îţi arată o lume a detaliilor expandate şi a sinesteziilor ce amintesc de transa indusă de anumite versuri scrise de Rimbaud (la care personajul tot face referire), o lume plină de răbdare şi de stranietatea ce iese la iveală în irizaţiile unui basm suprarealist. Cei pasionaţi de artă îşi vor da voie să-şi imagineze acest mic roman sub forma unui film avangardist, demn de marile festivaluri, sau a unui spectacol de coregrafie avangardistă, pe fundalul unor decoruri ce amintesc de picturile în care obiectele iau forme ambigue.

În Meduza vei găsi acelaşi periplu sinestezic halucinant şi acelaşi lirism hipnotic din Lento, doar că detaliile realului se dizolvă mult mai rapid în imaginar. Ce părea a fi începutul unui roman cu tentă realistă ce descrie agitaţia de pe holurile unui spital în timpul unor evenimente violente (despre care nu ai prea multe informaţii concrete. ar putea fi nişte revolte înăbuşite sângeros, un carnaval sau o sărbătoare grandioasă ce a degenerat în acte de nedescris), se transformă brusc în impresii ce pierd legătura cu verosimilul. Se suprapun amintiri, închipuiri extravagante, impresii ce provoacă limitele simţurilor şi deşiră percepţiile în senzaţii de o intensitate nebănuită. Invocarea unei zeităţi păgâne a mării şi amestecul de imagini fac descrierea infernului de pe holul spitalului să pară un poem ermetic, în care suferinţele şi agonia se transformă în pulverizarea frenetică a culorilor, iar obiectele îşi pierd consistenţa şi se fragmentează în senzaţii fluide ce se întrepătrund.

Antoni Casas Ros a reuşit ce şi-a propus. Te uimeşte, apoi te lasă buimac în acest ocean de viziuni lirice în proză. Te face să-ţi întrerupi ritmul pentru a te lăsa absorbit de vortexul sinesteziilor bizare ce pulsează ameţitor şi te face să te întrebi dacă a fost în toate minţile când a scris ceea ce a scris. Atât Lento, cât şi Meduza au magnetismul unei călătorii ieşite din normal, scrise doar pentru cei dornici să se abandoneze în senzaţii, fără a căuta o naraţiune în sensul clasic. Aberante pentru unii, nişte delicii pentru cabinetul de curiozităţi al colecţionarilor de cărţi altfel.

Lento, Meduza - copertaEditura Vellant, 2016

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here