Les Bien-Aimés – o melodrama cu sarm

0
376

Am avut norocul sa vad aseara Les Bien-Aimés, filmul care a inchis in acest an Festivalul de la Cannes. Noroc pentru ca filmul a avut o singura proiectie (in avanpremiera) in cadrul Festivalului Filmului Francez si probabil va ramane la o singura proiectie in Romania in lipsa unui distribuitor care sa si il asume.

Les Bien-Aimés este ultimul film al regizorului francez Christophe Honoré. Filmul are un quelque chose care te cucereste incet si te prinde definitiv. Are stil, ceea ce nu ii poate fi reprosat in niciun fel lui Honoré cand te gandesti cator regizori lipseste. E reconfortant sa mergi la un film la care stii, intr-un fel, la ce sa te astepti. Este ca intalnirea intre prieteni, exista o relatie deja stabilita si o intimitate construita prin filmografia lui foarte omogena  ca tematica si stil. Ai aceeasi senzatie placuta de déjà vu care nu plictiseste, ca la un Woody Allen sau Almodovar.

Les Bien-Aimés aminteste in acelasi timp de filmul lui Honoré Chansons d'amour, pentru ca este partial un musical. Cele mai triste reflectii ale filmului sunt spuse muzical. Dar aminteste si de La belle personne (o adaptare libera facuta de Honoré dupa romanul La Princesse de Clèves, al Madame de La Fayette), prin tema iubirii imposibile.

Honoré reface melodramatic saga a doua generatii: mama Madeleine (jucata de Ludivine Sagnier), vanzatoare de pantofi, se casatoreste cu un medic ceh, Jaromil, pe care il cunoaste datorita prostitutiei "ocazionale". Traiesc impreuna pentru cativa ani la Praga, pana cand armata rusa intra in oras si Madeleine se repatriaza la Paris doar cu fiica Vera. Pentru cateva minute ai senzatia ca ai intrat in Imposibila usuratate a fiintei datorita relatiei celor doi si a personajului foarte viril Jaromil. Madeleine ajunge sa il caute prin vecini (a se citi prin alcovurile vecine).

Madeleine se recasatoreste la Paris doar pentru a complica si mai mult lucrurile. La distanta de cativa ani, relatia cu Jaromil se reinnoada fara dificultate si persista pana cand cei doi actori sunt inlocuiti de mai potrivitii (ca varsta si nu numai) Catherine Deneuve si Milos Forman. Din momentul in care Catherine Deneuve isi face aparitia in film, ceva incepe sa mearga.  Filmul incepe sa se lege emotional. Vera (Chiara Mastroiani), fiica lui Madeleine, are o relatie complicata de prietenie cu Clement (Louis Garrel) dar se indragosteste intr-o calatorie la Londra de un american, Henderson (Paul Schneider). Sunt cateva scene foarte bune petrecute in calatoria la Londra: Chiara Mastroiani danseaza intr-un club purtata pe brate de mai multi barbati, plus scena in care Garrel are o criza de gelozie foarte haioasa si scenele dintre Schneider si Mastroiani.

Daca intentionezi sa vezi filmul la un moment dat pe DVD sau din alte surse, ar fi bine sa nu continui. Cea mai ciudata si curajoasa alegere din scenariu: Henderson e homosexual. Cu toate astea, intre cei doi (Vera si Henderson) exista o atractie greu de definit, o ambiguitate interesanta.

Toti actorii joaca incredibil, cu mentiuni speciale pentru Forman si Paul Schneider. Unul din dezavantajele unui film de autor este ca sunt sanse mari sa vezi actorii preferati ai regizorului cum se transforma fizic in timp. Ludivine Sagnier, Louis Garrel si Chiara Mastroiani sunt un pic trecuti, ceea ce intristeaza. Catherine Deneuve, una din damele filmului francez de cel putin 40 de ani, e cea mai ravasita de timp.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here