Les Films de Cannes a Bucarest – Dezbat, deci ma construiesc

0
366

La sfârșitul celei de-a doua runde de dezbateri propuse de Les Films de Cannes a Bucarest mă mândream cu o reușită: etichetasem sentimentul pe care mi l-au lăsat discuțiile. Era vorba de confuzie și curiozitate. În ce punct al drumului meu spre Cinema Elvira Popescu avusese loc călătoria în timp? Cum funcționează aceste deplasări între lumi? Pot fi controlate? La ieșire, grila de lectură a evenimentelor mi-a fost răsturnată de o nouă descoperire: o broșurevistă, Scena9, cu declarația „O scenă nouă pentru un nou modernism” pe copertă. Hopa! Nu m-am întors în timp. Mi s-a oferit în schimb un preview al viitorului.


 O lingură de cotext: ni s-au propus două teme de reflexie: piraterie și/sau cinema și critică de film. Specialiștii și-au ocupat posturile pe scenă, moderatorii au realizat o scurtă introducere. La final ar fi trebuit să (re)construim un răspuns coerent la două întrebări spinoase: „putem împăca pirateria și cinemaul?” și „cum, de ce și pentru cine mai scriem despre filme?”. Rezultatele: 1. Nu. 2. Adevărata întrebare este: „cine ar trebui să scrie despre filme?”. Răspunsul: nu eu.
Am aruncat deja concluziile în arenă pentru că, în urma descoperirii broșurevistei, mi-am dat seama că ce mă interesează nu e atât reconstruirea răspunsului la întrebări (e simplu, am făcut-o în rândurile precedente), cât procesul de construire al acestuia.
Am aflat în primul rând că nu trebuie să piratăm. Că prin piratare devenim complici la asasinarea filmelor. Filmele există doar cât timp rulează în cinematograf. DVD-ul este însă canalul de distribuire a filmelor care nu trec cu brio testul de relevanță comercială (filmele indie, dacă vreți.) Acesta a fost punctul de pornire al argumentării. Au urmat statisticile: francezii se plâng de prețul biletelor, românii de oferta jalnică. Analiza statisticilor: în Franța un film costă cât două cafele la orice terasă; francezii ar putea renunța la cafele pentru film. (Analiza independentă: în Franța se lansează 25-30 de filme săptămânal. Oare francezii beau 50-60 de cești de cafea săptămânal, la terase?). România e România. Deja ceva nu se pupă: suntem întrebați dacă am fura un ziar, sau un ou, sau un litru de lapte (un litru de lapte nu înseamnă nimic). Nu. Atunci de ce furăm filme? Ne apărăm: noi nu furăm filmele, filmele sunt furate gata, noi doar vizionăm un produs furat. Nu contează, e o crimă. De ce nu sunt protejate filmele împotriva piraților? Asta nu e treaba realizatorilor, distribuitorilor etc. Poliția are grijă de proprietățile oamenilor. Ciudat, eu mă las pe mâna cheii de la poartă. Monseniorul Bienvenu se lăsa în mâinile Domnului. Ideea e că totul se datorează comodității și lipsei de educație. Educație cinematografică. Revenim la: distribuitorii realizează un studiu de piață pentru a vedea ce filme vor avea priză într-o anumită țară și distribuie doar acele filme care au șanse de a recupera investiția. Ce a fost mai întâi, oul sau găina? Cererea a influențat oferta sau, în lipsa unei oferte diversificate, cererea și-a pierdut din culoare?
Obiecția mea: lipsa unei coerențe discursive. Eu înțeleg frustrarea investitorului (în bani, muncă, viziune) care nu-și recuperează investiția. Dar o frustrare exprimată în termeni contradictorii, fluizi, mulați pe contraargumente, îmi lasă impresia unei teze la fel de contradictorii și fluide. Asumată însă ca teză din beton armat. În final, s-a ajuns la concluzia că există filme ce se pot pirata. Să nu fie recente. Să nu mai fie cineaștii (+ descendenți direcți) în viață. Din public s-a propus un exercițiu de imaginație: să ne închipuim că trebuie să venim cu un model de distribuție de film bazat pe tehnologia actuală. Că nu au existat niciodata DVD-uri, VHS-uri. Răspunsul: nu poți să faci artă din nimic. (Răspuns independent: Distribuția de film nu a fost înscrisă încă în coloana ARTĂ). Cu modelul actual nu se recuperează investiția. Schimbați modelul. Modelul funcționează. Să înțeleg că recuperați investiția. Parfumul contradicției. Am plecat de la conferință cu un sentiment relativ bun: uz și abuz, discuții curajoase, semne de întrebare atașate pe orice. Am avut dreptate, Les Films de Cannes a Bucarest miroase a postmodernism.
În urma celei de-a doua dezbateri dominanta s-a modificat: nu mai e vorba de două lumi în coliziune, lumea veche încercând încă să stabilască o ierarhie, lumea nouă dându-i cu tifla celei vechi, dar admirându-i produsele. E vorba de două grile de interpretare a lumii în coliziune. Una ne spune: scriem despre filme pentru a împărtăși o pasiune și pentru a dezvălui adevărul obiectiv al filmului. Chit că suntem sau nu de acord cu ideea de adevăr obiectiv al filmului (concept fluid: ia forma filmului în care-l torni), respirăm ușurați: asta facem și noi, „tinerii critici” care activează în zona online, împărtășim o pasiune și încercăm să trecem de granița receptării și „traducerii” filmului în teritoriul interpretării. S-ar părea că suntem deschiși la eliminarea termenului specialist din definiția „criticului”.
Din acest punct însă discursul se modifică simțitor: blogger-ul nu-i critic, „pericolul diletantismului”, „egalitarism prost înțeles”, „mare de incompetență”. Nu ajută că cei aflați sub focul continuu al elitei, criticilor acreditați de The New York Times, se apără cu termeni precum „cronicari”, „scriitură”, „muncă pro bono”. Ni se spune că trebuie să căutăm impresia din punctul 0, nepoluat, sensul filmului, un sens absolut care ar subordona interpretările: avangardiști în dialog cu Grigore Ureche și Miron Costin. Felul în care receptăm filmele este extrem de similar cu cel în care receptăm viața dincolo de fereastra autobuzului. Care este punctul 0? Ce scaun oferă această viziune privilegiată? Deține șoferul adevărul absolut? Întrebările epistemologice nu sunt depășite. Depășită este pretenția unui Răspuns, pretenție ce ne conduce la idea de Adevăr și Lume. De fiecare dată când am scris cu majusculă și i-am oferit pălăria de absolut unui construct discursiv (inevitabil politic, social, ideologic) lucrurile au luat-o în jos.
În manifestul celor de la Scena9 citeam: „Nu avem trecut,doar viitor. […] Scenă fără culise, teatru fără sfori, camaraderie creativă și co-autorat, film ca artă (nu cinema ca industrie), artă cu oameni, despre oameni și pentru oameni, nu pentru mausolee, internet pentru toți și pentru un mai bine. Un mai-bine-noi. Suntem independenți pentru că nu suntem legați de o istorie care a murit.” OK. Ne e teamă de istorie pentru că dacă am interpreta-o serios (instrument ideologic, discurs uman în jurul căruia se cristalizează prezentul, chiar dacă o face prin negare, să zicem) certitudinile s-ar zdruncina. Egalitarismul, prost sau bine înțeles, s-ar evidenția ca un concept discriminatoriu. Arta ni s-ar prezenta inevitabil ca industrie.
Ce vreau eu? O ridicare în slăvi a postmodernismului? O renunțare la modernism, la înlocuirea academismului cu un alt fel de elitism? Nu. Vreau certuri drăgăstoase, ironii serioase, seriozitate care face cu ochiul. Totul este relativ.
 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here