Les trois dames de la Kasbah – O declaratie de iubire pentru Algeria

0
573

Povestirile din acest volum au fost scrise pentru cei dornici de a găsi o evadare în ţinuturi calde, fie chiar şi una imaginară.

Les trois dames de la Kasbah şi cealaltă povestire – Suleїma – devin lectura perfectă pentru verile în care nu poţi fugi din oraşul amorţit de canicula absorbită de betoane, deşi eşti lovit mai mult ca niciodată de un straniu dor după locuri fabuloase, în care n-ai mai fost. Citind proza lui Pierre Loti, vei fi transpus imediat într-o lume cu veri nesfârşite petrecute voluptuos pe străduţe înguste care dilată imaginaţia. Te vei simţi la rândul tău asemenea unui personaj rătăcit pe străzi labirintice ameţitoare, ce te invită să ghiceşti poveştile celor ascunşi în grădina interioară cu umbre înmiresmate din spatele unei uşi masive dintr-un oraş magrebian.

Pierre Loti pare să fi găsit reţeta care trece lejer testul timpului: pasaje ce invită la reverii trândave care te fac să ieşi din spaţiul şi din timpul tău, descrieri sinestezice de atmosferă, poveşti ce hrănesc o nostalgie lăsată în urmă de iubiri trăite pe alte continente şi acel echilibru între pitoresc şi realitatea deposedată de himere. De fapt, citind aceste două povestiri, vei descoperi un pitoresc înşelător. Pitorescul nu este decât un pretext pentru a te ademeni să descoperi partea nevăzută din spatele exotismului torid ce a reuşit să convingă mulţi călători să se aventureze în Africa de Nord.

Acţiunea celor două povestiri se petrece în Algeria colonizată. O Algerie irezistibilă, uneori şireată, alteori generoasă cu aventurierii, nemiloasă cu visătorii, pe care îi lasă mai întâi să uite de raţiune, consumându-i lacom deliciile, mai mult sau mai puţin interzise. Pierre Loti este la rândul său îndrăgostit până la obsesie de această Algerie. Vede o Algerie a splendorii şi a viciului putred, a dorinţei şi a marasmului şi, mai presus de toate, a femeilor…zeificate, decăzute, stăpâne, stăpânite, venerate, cumpărate, neînţelese, care îşi deschid porţile ignorând pudoarea străveche, pentru a elibera deopotrivă plăceri şi pedepse carnale nebănuite de aventurierii europeni mult prea siguri pe ei.

După cum intuieşti şi din titlu, acest volum (care prezintă două dintre cele patru proze scurte publicate de Pierre Loti în volumul Fleurs d’ennui) este un omagiu adus femeii şi feminităţii din depărtări. Este vorba despre o feminitate pe care memoria o leagă de nostalgia trezită de Algeria, un paradis al contrastelor, greu de scos din minte. Pentru a te ademeni şi pe tine în acest ţinut, Pierre Loti foloseşte un amestec de mister, voluptate şi porniri sumbre.

Cele două povestiri sunt precum nişte siluete ce stârnesc atât curiozitatea irezistibilă, cât şi teama atunci când se preling precum nişte umbre pe străzile inundate de noaptea magrebiană. Prin stilul său, Pierre Loti întăreşte opinia celor pentru care poveştile din ţinuturile îndepărtate sunt precum acele parfumuri opulente, care dau dependenţă printr-o întâlnire curajoasă dintre ingredientele aparent imposibil de armonizat.

Primele pagini ar putea fi acuzate de promovarea unui exotism ireal, artificial precum cel din tablourile secolului XIX. Scrierile despre Orient ale lui Pierre Loti au apărut în perioada în care atelierele pictorilor europeni deveneau spaţiul unde erau improvizate scene de harem ori fantasme pline de personaje feminine ce trăgeau languros din câte o narghilea precum un şarpe al păcatului. Într-adevăr, multe pagini trimit spre tablourile ce invită la un voyeurism al cărui obiect sunt personajele feminine adăpostite într-o curte interioară cu plante luxuriante şi faianţă pictată. Tot într-o curte interioară stau adăpostite şi cele trei personaje din povestirea ce dă titlul volumului – o mamă şi cele două fiice ale sale. În fiecare zi, ele se împodobesc, îşi pun cele mai scumpe veşminte şi bijuterii, apoi se machiază provocator, de parcă ar primi oaspeţi privilegiaţi. După ritualul zilnic al împodobirii seducătoare, acestea lenevesc pe terasa casei grandioase de parcă ar fi într-o expectativă nesfârşită precum amiaza unei zile cotropite de arşiţă.

Asemenea un povestitor imprevizibil, Pierre Loti face o trecere bruscă de la scenele desprinse parcă dintr-un tablou al lui Delacroix sau al lui Ingres pentru a introduce personajele masculine ce ajung în curtea aparent inaccesibilă a celor trei personaje feminine. Apariţia marinarilor europeni devine pretextul pentru o trecere de la imaginea atemporală a oraşului arab la prezentul unde graniţa dintre cosmopolit, pervertirea colonialismului şi pestriţ este volatilă precum esenţele răspândite în casele orientale.

Alături de personajele masculine te plimbi năuc pe străzile întortocheate, acolo unde oraşul-furnicar şi deşertul nemărginit, simbol al necunoscutului, se întâlnesc, şi acolo unde noaptea se vinde picant însă rămâne inaccesibilă. Descrierea oraşului prin ochii marinarilor are un efect cinematografic imersiv. O vor aprecia mai ales cei dornici de a se pierde într-un oraş vechi dar care le promite un nou început sau măcar iluzia unei regenerări sufleteşti, prin descoperirea unui loc asociat misterului şi freneziei vecine cu transa.

Când vei ajunge la cea de-a doua povestire, vei admira talentul lui Pierre Loti de a face trecerea de la spaţiul urban exotic, deopotrivă modern-cosmopolit şi blocat în propriul trecut, la peisajele sălbatice ale Africii de Nord, ce mai invită încă la meditaţia neîntinată de gândurile contaminate de lăcomia simţurilor. Povestea obsesiei unui european pentru o adolescentă ce ajunge să îşi vândă farmecele este o pendulare între Algeria colonizată şi Algeria neîmblânzită. Spre deosebire de cealaltă povestire, în care anumite scene amintesc de misterul năpădit de senzualitate dintr-o nuvelă de Mircea Eliade, cu prezentul prelins în atemporalul plin de ambiguitate, în Suleїma realitatea socială îşi cere drepturile.

În ciuda exotismului accesibil, cele două povestiri se ramifică în multiple interpretări sofisticate. Le poţi citi în cheia nevoii de a evada într-un spaţiu asociat fantasticului, unde timpul este cameleonic. Le poţi considera o reflecţie asupra importanţei pe care îl are scrisul pentru conservarea amintirilor. Le poţi considera o meditaţie răvăşitoare asupra efemerului şi al rolului salvator pe care îl are senzualitatea în revigorarea dorinţei de a străbate lumea şi nu în ultimul rând o încercare de a înţelege nesfârşita pendulare a fiinţei umane între confortul statorniciei şi nevoia de a călători, anulând până la urmă tocmai ceritudinea găsirii acelui ceva de la care a pornit dorinţa de a cutreiera lumea.

Citeşte şi Căsătorie de plăcere – Un Maroc al poveştilor greu de uitat

Ocolul Africii în 10 filme

Casatorie de placere – Un Maroc al povestilor greu de uitat

Ocolul Africii în 10 filme

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here