Leto (Summer) – O revelatie si o incantare pentru fanii rockului subversiv

0
567
photo: Cannes Film Festival - https://www.festival-cannes.com/en/films/leto

An de an, cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest descoperi câte un film de care te îndrăgosteşti de la primele cadre, dincolo de clasamentele unor critici şi de pariurile cinefililor pentru marele trofeu Palme d’Or. Anul acesta, bijuteria de la Cannes a fost Summer (Leto), al regizorului Kirill Serebrennikov.

Leto, inspirat de hitul cu acelaşi nume al unui star de pe scena underground din anii ’80, este un film încântător, nostalgic şi plin de prospeţimea subversivă a rebelilor luminoşi. Are de fapt acel farmec asociat oricărui film reuşit care aminteşte de energia, obrăznicia inocentă, de idealurile şi de pasiunea molipsitoare ale rockerilor din ultimii ani ai Cortinei de Fier.

Vei simţi energia electrizantă a unui concert rock şi nostalgia respirată de imaginile alb-negru ce surprind frumoşii nebuni ai perioadei în care muzica rock deschidea minţi şi alimenta neîncentat curajul unei generaţii care schimba lumea. Coloana sonoră, dezlănţuirea protestului prin rock, alternanţa dintre vivacitatea neastâmpărată şi armonia sentimentală a chitarei pe malul mării plus carisma personajelor îi va face să adore limba rusă până şi pe cei ce nu şi-o imaginau compatibilă cu melodicitatea.

Calităţile seducătoare ale filmului şi coloana sonoră irezistibilă sunt completate de modul seducător şi autentic în care actorii au intrat în pielea rockerilor ce au bucurat generaţii condamnate la o viaţă cenuşie sub comunism. Jocul actoricesc este atât de convingător, încât, imediat după film, vei căuta cu febra unui colecţionar acele viniluri cu melodiile rockerilor din undergroundul rusesc al anilor ’80 sau te vei întreba de unde poţi cumpăra un album ce include piesele din coloana sonoră a filmului Leto.

Dar cine au fost de fapt rockerii amintiţi de persoajele filmului şi cât de mare a fost influenţa lor înainte de căderea comunismului? După un mic research, vei mai afla că rockerul misterios având trăsături asiatice, interpretat memorabil de Teo Yoo, este de fapt un idol al scenei rock din Est. Se numeşte Viktor Tsoi şi a fondat grupul Kino, declanşând o adevărată manie în rândul iubitorilor de rock din Rusia, dornici de a trăi în libertate. Farmecul său l-a convins pe regizorul kazah Rashid Nuhmanov să îl distribuie în filmul The Needle.

photo: IMDB

Filmul mai prezintă întâlnirea dintre Viktor Tsoi şi un alt rocker faimos, Mike Naumenko (Roman Bilyk) – fondatorul trupei Zoopark – şi partenera de viaţă a lui Naumenko, Natalia (Irina Starshenbaum), de care Viktor Tsoi pare să se fi simţit atras.

Mike Naumenko a fost puternic influenţat de muzica vestică. Prin stilul şi prin compoziţiile sale a dorit să construiască o punte între visurile tinerilor subversivi din URSS şi idealurile rockerilor occidentali, care îi adorau pe Bob Dylan, Led Zeppelin, T.Rex, Lou Reed şi David Bowie (referinţele la starurile occidentale sunt omniprezente în film, atât la nivelul coloanei sonore, cât şi al esteticii anumitor scene şi cadre menite să amintească de videoclipurile rock sau de cultura protestului din Vest).

Totuşi, filmul nu este o biografie cu date clare, de aceea este nevoie ca spectatorul să facă un mic research după film. Pentru Kirill Serebrennikov este mai importantă imersiunea ta în atmosfera clubului de rock din Leningrad, care devenise o oază de libertate şi euforie. Majoritatea scenelor te fac să uiţi că te afli în sala de cinema şi nu în mijlocul mulţimii în delir de la un concert rock. Tocmai de aceea stările şi vibraţia date de entuziasmul transmis de personaje nu trebuie întrerupte de explicaţii lămuritoare ce ar disipa vraja scenelor ce au recreat atmosfera euforică din timpul concertelor.

Atunci când nu te aruncă în mijlocul tinerilor din Leningrad veniţi să îi vadă live pe Viktor Tsoi şi Mike Naumenko, regizorul te trimite pe o plajă aproape pustie, unde aceştia vorbesc, încep să cânte la chitară, flirtează, apoi se aruncă în valuri. Vei observa că atunci când nu te branşează la entuziasmul colectiv din timpul unui concert, regizorul creează o intimitate între tine şi personaje, vitală pentru succesul filmului său.

Regizorul vrea să-ţi creeze iluzia că te afli cu ei pe plaja surprinsă într-o lumina candid-nostalgică, apoi în apartamentele boeme din Leningrad, unde se strâng pentru a cânta şi pentru a face planuri. De fapt, acest film este mai degrabă o perindare între sălile de concerte şi camerele personajelor decât o poveste închegată.

Leto nu este un film despre suişurile şi coborâşurile din existenţa unui rock star, ci o succesiune de scene cu dialoguri şi cântece menite să transpună viaţa cotidiană a unui rocker din undergroundul sovietic. Modul în care este transpus ritmul cotidian al personajelor seamănă cu scăldarea în acel timp propriu al unui beatnik, devenind o contra-replică la arta ce elogia viitorul socialist şi rutina oamenilor muncii.

photo: https://www.festival-cannes.com/en/films/leto

Prezentat în afara spaţiului rus, Leto se va dovedi a fi mai mult decât un episod din trecutul rockului estic sau un omagiu local adus tinerilor deschişi la minte din ameninţătoarea Uniune Sovietică. Filmul este mai degrabă un mesaj universal de reîmprospătare a memoriei celor tineri din prezent, de revitalizare a ceea ce se numeşte youth culture – acea închegare vitală, molipsitoare şi irezistibilă de forţe creative, solidaritate, protest non-violent care schimbă mentalităţi şi canoane estetice, bucurie de a trăi, curaj nebunesc, vizionarism şi îmbrăţişare a nonconformismului sănătos pentru libertatea personală. De fapt, întregul film este un tribut adus rockerilor din toată lumea, ce au făcut o adevărată religie din libertate.

Tributul adus de regizor leagă de Occident acel Est care începea să pulseze îmbătat de presimţirea schimbărilor din anii ’80. Personajele filmului îi idolatrizează pe rockerii anilor ’60. Îşi tapetează camerele cu postere devenite icoanele rebelilor cosmopoliţi şi îşi folosesc imaginaţia pentru a face din jocul de-a şoarecele şi pisica dintre ei şi autoritate un videoclip rock, încât anumite scene capătă seninătatea unui musical despre tinerii ce au cântat împotriva sistemului.

Atât de prezentă era muzica în vieţile tinerilor ce îşi redefineau libertatea, încât regizorul decide că scenele pline de magnetism ale filmului să fie tocmai acelea în care personajele îşi imaginează că le dau replica ursuzilor din tramvaiul comunist pe hitul The Passenger al lui Iggy Pop (într-o versiune ce te va duce în extaz) sau că îi pot înfrunta pe tovarăşii din Securitate, puşi pe urmele lor, transformând hăituirea într-un spectacol punk amuzant şi fantezist, care aminteşte de estetica benzilor desenate sau a videoclipurilor old school.

Deşi viaţa personajelor este captivă într-o ţară cu dictatură, iar concertele lor au loc doar sub stricta supraveghere a unor miliţieni gata să-i înhaţe la orice vers cu tentă subversivă, filmul rămâne unul senin, cu momente de umor. În loc să te invite să-i compătimeşti personajele, regizorul te va face să le invidiezi, să regreţi că te-ai născut prea târziu pentru a te mai bucura de acea dezlănţuire de energie şi de voluptatea oferită de muzica interzisă.

Citeşte şi The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigătul tatuajelor

The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigatul tatuajelor

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here