Licu, o poveste romaneasca – Evadarea in timpul personal

0
292
foto: Rollercoaster PR

Filmul Licu, o poveste românească va fi o încântare dacă visezi să explorezi o casă elegantă din perioada interbelică. Într-o astfel de casă veche, ce pare suspendată în timp, descoperi istoria unui om care a ştiut să înfrunte capriciile vremurilor, apoi să-şi găsească propria oază de frumuseţe chiar şi în deceniile hâde.

Documentarul regizat de Ana Dumitrescu – distins cu marele trofeu la Dok Leipzig şi proiectat în premieră naţională în cadrul One World Romania 2018 – este o experienţă vizuală poetic-duioasă cum vezi în filmele de epocă menite să te poarte într-o altă lume. Privittă din prezent, lumea domnului Licu pare una dispărută într-un timp alungat, pe care generaţia ta nu l-a trăit, dar faţă de care a dezvoltat o stranie nostalgie.

În documentar vei descoperi cele două elemente care întreţin această nostalgie transformată într-un devotament faţă de perioada interbelică: rafinamentul obiectelor, filmate astfel încât să degaje un licăr de magie precum nişte metafore ale efemerului, şi personajele despre care se spune că ştiau să aprecieze valorile umane, aşa cum este şi domnul Licu, numele sub care mai este cunoscut domnul Liviu Canţer, invitat să le transmită un mesaj spectatorilor la finalul proiecţiei din cadrul One World Romania.

Jovial şi deschis, domnul Licu i-a sfătuit pe tineri să-şi păstreze integritatea, să fie corecţi. Şi nu ţi se va părea deloc mesajul desuet al unui visător ce nu s-a mai adaptat la vremurile actuale. După ce vei vedea acest documentar, îţi vei da seama că domnul Licu este cât se poate de conştient de mersul vremurilor, de schimbările aduse de ele, iar bunătatea şi cinstea sunt rezultatele unor alegeri prin care a reuşit să păstreze normalitatea.

Lumea cotidiană a domnului Licu, pe care l-ai vedea în ipostaza unui personaj literar plin de umor şi perseverenţă în dorinţa de a păstra frumuseţea firească a vieţii după ce România pe care o ştia şi iubea a cunoscut infernul sovietic, îţi aminteste de farmecul acelor fotografii interbelice alb-negru. De fapt, însăşi regizoarea Ana Dumitrescu a optat pentru un film alb-negru, care i-a permis transpunerea poetică a obiectelor din încăperile casei vechi locuite de Liviu Canţer.

Regizoarea Ana Dumitrescu reuşeşte să te decupleze de la ritmul alert, uneori alienant, al prezentului. Focalizarea asupra unor obiecte de argint ce amitesc de cochetăria feminină de altădată sau asupra detaliilor decorative ale mobilierului îţi oferă un joc de lumini şi umbre care, sincronizat cu melodiile duios-nostalgice, îţi dau acea iluzie a ieşirii din timp, atât de căutată în filmele de epocă.

sursa foto: http://www.licu-film.com/livingphotos.html

Modul în care au fost filmate obiectele din casa domnului Licu te transformă într-un locuitor dintr-o bulă suspendată, ce răspândeşte licăriri melancolice în jur. Anumite cadre te fac să te simţi asemenea rătăcitorului ce ia oraşul la pas, apoi se opreşte în faţa unei case vechi, pentru a-şi imagina încremenirea timpului ce a păstrat intacte obiectele pline de poveştile transgeneraţionale, pe care marii căutători de comori interbelice le visează.

Vrăjit de jocul de lumini ce transformă imaginile alb-negru într-o voluptate pentru nostalgici, ai impresia că păşeşti într-un spaţiu ireal. Un spaţiu de graniţă, unde calmul volatilizează prezentul şi apoi se cuibăreşte printre obiectele elegante pentru a induce stările difuze şi intraductibile specifice unei stranietăţi asociate ruperii de cotidian.

Prins în mrejele obiectelor vechi, devenite adevărate personaje, aproape că uiţi de real şi de întrebarea Cine este domnul Licu?. Ei bine, domnul Licu nu este o personalitate menţionată în manualele de istorie, dar poate deveni memorabil în istoria cinefililor. Îl vei considera unul dintre cei mai simpatici pensionari într-o perioadă în care se resimte acut ruptura dintre generaţii.

Ajuns la vârsta de 92 de ani în perioada filmărilor, domnul Licu poate fi considerat o lecţie de viaţă mereu actuală. Este o lecţie a rezistenţei, a bucuriilor mărunte, a iubirii faţă de aproape şi a dorinţei de a învăţa mereu lucruri noi, care să îi ocupe timpul şi să-l salveze din hăul disperării după marile pierderi.

Umorul şi entuziasmul prin care domnul Licu întâmpină fiecare clipă te face să-ţi imaginezi o viaţă fără mari încercări. De o astfel de viaţă a avut parte domnul Licu în primii ani ai existenţei, nişte ani ce aminteau de cei pe care i-ai putea regăsi în romanele a căror acţiune se petrece în preajma conacelor sau în casele unor bunici inimoşi. Însă anii copilăriei au fost alungaţi de urgia stalinistă, familia domnului Licu fiind obligată să fugă din Basarabia ocupată pentru a supravieţui. Urmează anii petrecuţi în România, studiile şi întâlnirea cu marea iubire, care i-a devenit soţie.

Când îşi rememorează viaţa, domnul Licu îmbină melancolia, observaţiile făcute pe un ton hâtru şi dorul de clipele petrecute alături de soţia lui, pentru care îşi folosise talentul de meşteşugar (în copilărie îi plăcea să stea ore întregi în atelerierele mesteşugarilor) la sculptarea ornamentelor migăloase ale unei oglinzi cum vezi doar în filme cu prinţese orientale. Pasiunea pentru crearea obiectelor şi dorinţa manifestată încă din copilărie de a învăţa secretele celor care lucrau în atelerierele din oraşul natal este mai vie ca niciodată la vârsta la care alţii se plâng de oboseală sau îşi varsă amarul prin veninul aruncat în discuţiile cu tinerii.

Ocupându-şi timpul cu activităţile ce necesită detexteritatea manuală a unui artizan, domnul Licu îşi rememorează viaţa. Este o viaţă plină, pe care Ana Dumitrescu a surprins-o perfect prin contrastul dintre amintirile zguduitoare şi graţia detaliilor din imaginile alb-negru ce par desprinse din capodoperele pe care le vezi de obicei la cinematecă.

La un moment dat ai iluzia întâlnirii mai multor timpuri în lumea protagonistului. Este un timp suspendat în reflexiile obiectelor vechi şi în imaginile alb-negru şi un timp ce îşi continuă nemilos drumul aducând cu el evenimentele unei istorii cumplite, cu toate rănile provocate de trecerea bruscă de la România modernizată la comunism. Mai este şi un timp al propriei istorii de familie şi un timp al prezentului reflectat amar şi vulgar de imaginile derulate pe ecranul televizorului devenit singurul obiect străin de oaza atemporală din casa domnului lui Liviu Canţer.

Istoria personală a domnului Liviu Canţer ia forma unui testament al demnităţii devenite un sinonim al firescului, nicidecum al unui act excepţional, al unui sacrificiu. Deşi nu face parte dintr-o familie boierească devenită în perioada regalităţii o susţinătoare a progresului, dând cărturari aclamaţi şi diplomaţi vizionari, domnul Licu poate sta oricând alături de cei având un rol important în civilizarea ţării noastre.

Citeşte şi Chipuri, locuri – Doi artişti pe care i-ai vrea şi pe strada ta

Faces Places (Visages Villages) – Doi artisti pe care i-ai vrea si pe strada ta

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here