Like Father, Like Son – Ce nu te intareste, te schimba

0
399

Coşmarul oricărui părinte se adevereşte în filmul regizorului japonez Hirokazu Kore-eda, care a impresionat juriul Festivalului de la Cannes de anul acesta. Confesiunile unei asistente medicale nefericite în viaţa de familie spulberă liniştea a două cupluri. Aceasta le povesteşte cum le-a schimbat, intenționat, copiii la naştere. În perioada în care trebuie să ia o hotărâre privind şcoala potrivită pentru cei doi băieţi, stâlpii celor două familii află că, de fapt, prioritară este decizia de a-şi schimba copilul greşit cu cel biologic, în mai puţin de şase luni.

 

Cele două cupluri nu vor face schimb numai de copii, ci mai ales de viziuni asupra educaţiei. Unul dintre taţi, ajuns mâna dreaptă a preşedintelui unei mari companii, şi-a educat băiatul pentru a deveni un veritabil mascul Alpha în varianta niponă. Puştiul îl cam dezamăgeşte. Nu excelează la concursurile de pian, cum si-ar fi dorit tatăl, şi moşteneşte altruismul mamei în relaţiile cu alţi copii, nu combativitatea disciplinată a unui om de succes dintr-o mare corporaţie. Salvarea băiatului său, apăsat de pretenţiile ireale ale părintelui, este întâlnirea cu familia tatălui biologic, poate nu aşa de talentat în a purta cămăşile şi costumele scumpe ale celui înstărit, dar amuzant şi dornic să petreacă mai mult timp alături de copii. Nu are un apartament cochet, doar câteva încăperi situate deasupra unei prăvălii cu de toate, unde şi-a mai împrovizat şi un mic atelier de reparat nimicurile aduse de vecini.

Ceea ce te impresionează la acest film este capacitatea regizorului de-a lumina treptat personajele care s-ar fi prăbuşit într-o mare de nefericire. Deşi viaţa le-a fost dată peste cap, schimbările prin care trec şi reacțiile acestora te vor însenina. Japonezii ăştia par extratereştri. Nu se iau la harţă, nu-şi pun toate neamurile să-i vină de hac asistentei care le-a schimbat copiii, nu-şi smulg părul din cap şi nici nu împart blesteme în stânga şi-n dreapta. Când nu mai rezistă, iar disperarea îi sufocă, tac, îşi privesc cei doi baieți mai atent, apoi încep să le dea drumul în alt cuib. Merg la picnic şi învaţă unii de la ceilalţi despre nevoile copiilor găsiţi după mai bine de şase ani. Până la urmă, regulile normalităţii psihanalitice vor fi schimbate. Nu copilul trebuie să înveţe cum să ajungă precum tatăl său, prin identificarea cu acesta, ci tatăl va fi nevoit să-şi bage minţile în cap şi să se ia după odrasla care nu-i mai dă ascultare.

Europenii care şi-au imaginat Japonia ca fiind o planetă îndepărtată, plină de pagode şi populată de războinici în costume bizare şi gheişe punând la cale un ritual de seducţie prea discret pentru zilele noastre, vor descoperi părinţi care, în ciuda unor diferenţe culturale, îşi doresc aceleaşi lucruri pentru copiii lor. Aşadar, între românul grijuliu și japonezii din film nu există prea mare diferenţă când se întreabă ce se va alege de cel mic. Spectatorul-părinte este împărţit în două. Înţelege şi dorinţa tatălui de succes care vrea să-şi educe băiatul astfel încât să fie un luptător, după ce a dat piept la rândul său cu dificultăţile unei lumi dure, apoi îi va da dreptate şi tatălui cu mai puţine lichidităţi, dar orientat spre o educaţie bazată pe confortul emoţional, fiind capabil de-a se pune la mintea copilului când începe joaca.

Cât despre valorile tradiţionale, regizorul japonez ştie cum să introducă inteligent acele scene menite să arate un paradox. În casa tatălui corporatist de succes nu se găseşte altarul strămoşilor, unde toată familia se închină, pune aranjamente florale şi aprinde beţişoare parfumate, aşa cum se procedează în casa tatălui modest. Educaţia modernă primită de copilul său este specifică acelei Japonii bazate pe clara delimitare a claselor sociale, unde seniorii ajunşi în poziție de conducere deţin controlul absolut, cum se întâmplă şi în compania pentru care lucerază, exact cum se întâmpla în societatea feudală niponă. În schimb, tatăl sărac, deşi păstrează câteva ritualuri moştenite de la vechea Japonie, îi oferă copilului său adevărata educaţie modernă, bazată pe compasiune şi pe nevoia de-a petrece timp alături de cei dragi, în detrimentul succesului personal cu preţul dezumanizării.

Ce-ar fi putut deveni un film despre familii distruse pentru tot restul vieţii se transformă într-o lecţie firească de umanitate şi de redescoperire a propriei nevoi de afecţiune. Cei doi taţi ce provin din categorii sociale considerate precum apa şi uleiul, încep să-şi amestece valorile şi modelele de personalitate când le vor binele celor doi băieţi. Adevărata provocare nu constă în recuperarea copiilor biologici prin reintegrarea lor în familia de origine, ci în adevărata schimbare a celor doi taţi. Sunt aduse brusc la suprafaţă dificultăţile fiecăruia, venite din propria copilărie. 

Ce alegem să creştem ? Un copil sensibil faţă de cei din jur, sau un viitor luptător, care obţine tot ce vrea, dar nu are timp să se bucure de cei din jur ? Unde se opreşte nevoia de-a se oglindi în reuşitele celui mic şi unde se termină personalitatea părintelui în chipul şi asemănarea viitorului adult? Întrebările care-l macină pe fiecare părinte, rezolvate memorabil de regizorul filmului.

 

Like Father, Like Sona fost inclus şi în Festivalul Internaţional de Psihanaliză şi Film 2013

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here