Lincoln – Libertatea este doar un cuvant fara oamenii care au nevoie de ea

0
318

Există o scenă fabuloasă în Angels in America a lui Tony Kushner în care un personaj îşi exprimă sentimentele clare faţă de naţiunea americană. “I hate America, Louis” spune el, “I hate this country. It's just big ideas, and stories, and people dying, and people like you. The white cracker who wrote the national anthem knew what he was doing. He set the word 'free' to a note so high nobody can reach it. Nothing on earth sounds less like freedom to me.

Nu ştiu ce i s-a întâmplat lui Kushner, scenaristul lui Lincoln, în perioada dintre Angels in America şi Lincoln. Poate vârsta l-a mai domolit, poate a decoperit “calea spre idealism” însă Lincoln se plasează ferm pe aceea notă înaltă a libertăţii pe care nimeni nu o poate atinge.

Este foarte greu să vorbeşti despre un film aclamat de critici şi care i-a adus lui Daniel Day-Lewis al treilea Oscar din carieră şi să o faci în termeni mai puţin favorabili. Este clar că Lincoln nu este un film prost.

Interpretarea lui Daniel Day Lewis este, ca întotdeauna, impecabilă. Actorul îl modulează pe Lincoln într-o figură răbdătoare dar extenuată de război, ce vorbeşte încet şi se plimbă placid, un pic cocoşată sub, ce putem presupune, este presiunea unei întregi naţiuni.

Sub regia lui Steven Spielberg, filmul se mişcă domol între scenele ultimilor luni ale Războiului Civil, jocul de culise prin care Lincoln şi echipa sa încearcă să strângă destule voturi pentru trecerea celui de-al 13-lea Amendament la Constituţie şi drama casnică dintre Abraham Lincoln şi soţia sa, Mary. Începutul filmului demonstrează, încă o dată, forţa vizuală a lui Spielberg cu o scenă în care cele două armate se întâlnesc nu într-o bătălie perfect coregrafiată şi organizată ci într-o luptă în care oamenii fac orice pentru a supravieţui, de multe ori călcând unii peste alţii într-o atmosferă sângeroasă, sufocantă şi infinit de plastică.

Însă Lincoln nu este un film despre război sau despre oamenii implicaţi în el, ci despre maşina politică republicană ce în 1865, în sfârşit, reuşeşte să semneze amendamentul prin care sclavia este abolită. Scena de început este o raritate într-un film dominat de interioare întunecate în care personajele dezbat politica din spatele libertăţii. Proza lui Kushner este, fără îndoială, inteligentă şi are un ritm atât de bine calibrat că te vei surprinde urmărind monologurile lui Lincoln şi ale partenerilor săi politici cu fascinaţie, uitând de multe ori că povestea se loveşte ca o cărămidă de pământ şi nu avansează deloc.

Marele merit al filmului este, fără îndoială, prezentarea fără echivoc a ambivalenţei celor implicaţi în ceea ce îi priveşte pe sclavii pe care îi vor eliberaţi. Abolirea sclaviei este prezentată ca o chestiune de principiu iar Lincoln, însuşi, o vede ca pe o necesitate pentru a asigura capitularea definitivă a Sudului. Nimeni nu pare să se gândească la oamenii direct afectaţi de Amendament şi, în lipsa unui personaj relevant, şi noi privitorii îi pierdem de multe ori din vedere.

Însă pentru un scriitor atât de preocupat de realitatea din spatele ideii de libertate, Kushner uită, sau refuză, să includă umanitata printre trăsăturile definitorii ale personajelor sale. Majoritatea reprezintă o funcţie sau o idee şi se comportă ca atare. Sunt unidimensionali şi, în cazul reprezentanţilor Sudului American, de-a dreptul caricaturali. Până şi protagonistul, oricât de perfect calibrat de Day-Lewis, este imaginea din spatele discursurilor istorice, şi nu un om în carne şi oase. Oscilează între figura impozantă asemănătoare cu statuia sa imensă de la Washington şi bătrânul înţelept ce comunică prin parabole şi proverbe menite să aducă gravitate momentului. Spre sfârşitul filmului, devine o construcţie deus ex machina în care doar simpla sa prezenţă  îi determină pe anumiţi membrii opozanţi ai Amendamentului să îşi schimbe părerea.

Există, totuşi, două personaje ce fac excepţie de la regulă. Mary Todd Lincoln (Sally Fields), o femeie dificilă şi, aparent, dezechilibrată, însă, în realitate, profund traumatizată de moartea unui copil şi de absenţa soţului, dacă nu fizică, fără îndoială, psihică.  Cel de-al doilea este Rep. Thaddeus Stevens (Tommy Lee Jones), cel mai puternic aboliţionist din Parlament, o raritate printre politicieni prin rigiditatea, convingerea şi atitudinea lipsită de compromisuri prin care apără Amendamentul.

Ambele personaje îţi aduc aminte că Lincoln este, sau ar trebui să fie, un film despre oamenii din spatele principiilor pe care le prețuim astăzi şi nu despre conceptul libertăţii care, divorţat de oamenii care au nevoie de el, este plasat pe un piedestal atât de înalt încât ne este imposibil să îl atingem.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here