Love At First Fight (Les combattants) – Instructie pe post de preludiu

0
397

Ce face un băiat când ajunge sa întâlească prima dragoste, întruchipată de vecina ce are farmecul lui Kate Winslet (dar în varianta mai dură din The Life of David Gale) şi este pasioanată de tehncile de supravieţuire adoptate de soldaţi pe front? Îşi sacrifică debutul în afaceri alături de fratele său mai mare şi se înscrie şi el în tabăra care o pregăteşte pe vecina adorată să întâmpine în siguranţă calamităţile naturale ce anunţă sfârşitul lumii. Nici bizareriile ei şi nici discutiile ce i-ar asigura acesteia locul în batalionul paranoicilor ce văd cataclisme peste tot, pe care le combat prin ritualuri de autosecurizare ce stârnesc râsul, şi nici teama de exerciiile dure nu-l împiedică pe Arnaud să o urmeze pe amazoana excentrică numită Madeleine în comicul periplu spre maturizarea prin instrucţia militară cu final neaşteptat.

Les combattants (Love At First Fight)este genul de film despre ieşirea din adolescenţa târzie, regizat special pentru acei rebeli care visau să pună o piesă a celor de la Rammstein pentru a sparge cheful exact când începeau să defileze concurentele de la concursul de miss organizat la balul bobocilor, care îşi asumau neadaptarea fredonând piesa Numb a celor de la Linkin Park sau înlocuiau clasicele bluesuri de labairamuri cu Nothing Else Matters când voiau să fie romantici şi profunzi. Deşi alege doi protagonişti singuratici şi trişti, pierduţi într-un orăşel fără prea multe perspective în afara orizontului mărginit de marea ce le mai animă serile şi petrecerile pe plaja din faţa unei discoteci luate parcă din videoclipurile estivale din România anilor ’90, Thomas Cailley ştie cum să ocolească toate clişeele despre iubirea dintre adolescenţii  care ies din turma unei comunităţi limitate şi mai ales cum să transforme nişte personaje dezolante şi plictisitoare în unele expresive, care stârnesc umorul candid descoperit în firile austere şi aparent nesociabile.

Primele scene ale filmului sunt înşelatoare totuşi. Povestea cuplului format din Arnaud şi Madeleine începe într-o notă previzibilă. El, băiatul frumuşel, dar cam moale, debusolat şi fără un proiect de viitor dacă ne luăm după reproşurile subtile ale mamei lui, ea, fata de familie bună, ce arată bine, dar este cam băieţoasă, nesuferită şi ciudată, preferând să facă exerciţii extenuante, demne de o tabără militară, în loc să danseze ca toţi proştii în jurul unui bec fosforescent (definiţia discotecii în vizunea ei). Te aştepţi la clasicele episoade pline de tachinări, la certuri în spatele cărora se ghiceşte o atracţie neasumată până la replica spontană care declanşeaza partide de sex dezlănţuite, prin care ambii se revanşează pentru momentele în care au mimat indiferenţa dureroasă precum un pumn în plexul orgoliilor. Dar Thomas Cailley renunţă la tensiunea unor dialoguri adolescentine explozive, specifice filmelor americane comerciale, preferând naturaleţea unei intimităţi afective care evoluează firesc până şi atunci când personajul feminin îşi pune în practica tacticile aberante de supravieţuire, ce stârnesc râsul prin reacţia lui Arnaud, a cărui maturizare va consta în renunţarea la mimica băiatului năucit în faţa unei femei excentrice pentru a o înlocui cu tandreţea salvatorului, cerută de finalul neaşteptat de spectaculos, dar fără a părea tras de par.

Întregul scenariu se sprijină pe alegerea inspirată a celor doi actori distribuiţi în rolurile protagonitilor. Adele Haenel şi Kevin Azais te fac să trăieşti alături de cele două personaje, făcându-te să simţi chimia dintre cei aruncaţi în primele experienţe amoroase cu sălbăticia lipsită de cuvinte inutile, specifică unor ezitanţi ce destestă stereotipurile asociate celor de vârsta lor şi care tocmai şi-au descoperit hormonii dătători de reacţii amuzante, dar nu mai puţin sensibile în ochii spectatorilor.

Les combattants nu este o poveste alertă, doar spre final îţi creşte puţin ritmul cardiac. Şi totuşi, nu te plictiseşti, deoarece intimitatea celor două personaje este construită în aşa fel încât lentoarea scenariului şi amânarea unor scene picante să fie compensate de nerăbdarea spectatorului care se întreabă ce replici sau ce pretexte va mai inventa personajul masculin pentru a intra în graţiile anxioasei deghizate în amazoana cu haine de camuflaj.

Un alt element care îi face pe spectatori să rezoneze cu dramele personajelor este legat de renunţarea la tendinţa de a plasa întâmplările acţiunii în tentantul Paris, alegând o localitate mai puţin spectaculoasă, dar care îi dă impresia fiecărui om din sală că a mai trecut măcar o dată în viaţa lui prin ea, semănând cu alte oraşe de provincie din ţara lui. Cei doi protagonişti fac parte din generaţia Peter Pan ce vrea să evadeze din oraşele mici, lipsite de oportunităţi mai ales pentru cei care ies din rând şi a căror dezamăgire este luată drept semn al unei apatii specifice unui adolescent întârziat, ce a terminat de multă vreme liceul, dar nu are planuri de viaţă. Dincolo de comedia amoroasă, găseşti o perspectivă realistă asupra unor probleme ce-i pândesc mai nou pe cei abia ieşiţi din adolescenţă, precum şomajul, debusolarea, lipsa comunicării autentice şi anxietatea mascată de iluzia controlului asupra corpului. Dacă nu s-ar vorbi în limba franceză, ai avea impresia că povestea celor doi a fost filmată într-un orăşel situat între Constanţa şi Mangalia, unde nişte puşti altfel ce detestă mersul la discoteca locală, deşi nu au încotro atunci când vor să întâlnească oameni de vârsta lor, visează să plece într-un oraş al tutuor posibilităţilor, unde pot întâlni şi fiinte care să-i înţeleagă, dar încă nu ştiu cum să-şi îndeplinească visul evadării ca ritual de maturizare, preferând să-l tot amane,  folosindu-se de beţiile pe malul mării pe post de anestezic împotriva dezamăgirilor.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here