Love by Gaspar Noe – Sexualitatea sentimentala, varianta 3D

0
638

Dependenţa în cuplu este carnală, plină de acel erotism care face ravagii printre flashback-uri atunci când relaţia se destramă, lasă de înţeles Gaspar Noe, regizorul noului val teribil, în dialogul său cu spectatorii imediat după ce a fost proiectat filmul Love, la ediţia din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest. În ciuda expunerii unei nudităţi curajoase, prima scenă contrazice afişul incandescent prin care a fost promovat filmul, arătându-ţi cum poţi filma 3D nuditatea explicită din timpul unei partide de amor fără a-i face pe spectatorii pudici să iasă din sală strigând vitriolaţi Asta este pornografie! Prin această primă scenă, Gaspar Noe se dovedeşte a fi un maestru vizual al sexualităţii sentimentale (expresie împrumutată personajului masculin din film), melancolice, oferindu-le protagoniştilor săi acea aură erotico-visătoare pe care o regăseşti într-un film de Bertolucci, iar tehnica filmării 3D nu îţi dă impresia că te-ai trasformat într-un voyeur, ci demonstrează cum poate fi redată cinematografic intimitatea unui cuplu tocmai prin această inovaţie brevetată pentru scenele spectaculoase, nicidecum pentru dialogurile în doi.

Povestea ce stă la baza filmului este una tipică pentru Parisul boemilor decadenţi şi visători, ce îşi umplu timpul experimentând fără limite şi camerele apartamentului de studenţi la Beaux Arts cu posterele filmelor-cult (Gaspar Noe îi aduce un omagiu lui Pasolini, ce pare să redea perfect crezul protagonistului său despre cinematografia bazată pe amestecul a trei elemente: spermă, sânge şi lacrimi). Murphy (Karl Glusman), un american la Paris ce se visează un viitor cineast-cult, o întâlneşte pe Electra (Aomi Muyock), care îl introduce în tainele sexului pe opium, ale partidelor în trei (de unde se trage şi nenorocirea lui Murphy, obligat să devină peste noapte un cap de familie şi să o lase mai moale cu boemia) şi ale geloziei vindecate printr-o terapie în cluburile amorului liber. Cei doi sunt ideali pentru a forma genul acela de cuplu în care aspiraţia către iubirea plenară este dublată de un erotism electrizant, mereu la graniţa dintre armonia supremă prin atingerea unui extaz afectiv găsit numai în ceea ce unii considera a fi marea unire dintre carne şi suflet, şi autodistrugere, când toată acea incandescenţă erotică ameninţă să-i mistuie pe cei doi parteneri, transformându-le sentimentele în simptomele unui sevraj nimicitor. Acel tip de sevraj ce a scos-o pe Electra din viaţa lui Murphy, trezit în apartamentul amorului nebun transformat în cuibuşor domestic de infiltrarea unei Lolite fără sare şi piper, cu aer tâmp, exact opusul acelei Electre sălbatice şi incredibil de sentimentimentale.

Filmul este un flux de flashback-uri în care trepidează vizual o candoare stridentă, cu plimbări prin Parisul poetic, urmate de scene dominate de sexualitatea redată în nuanţele ţipătoare ale unui Warhol reînviat şi chemat să decoreze tripurile psihedelice şi stabilimentele ce-şi ispitesc musterii amatori de senzaţii tari prin luminile neon specifice unui poster XXX. Aceste flashback-uri ce readuc în prezentul lui Murphy voluptatea dureroasă a marii iubiri pierdute sunt declanşate de apelul telefonic dat de mama Electrei, care îl sună disperată, spunându-i că nu mai poate da de ea, după ce s-a făcut nevăzută în urmă cu două luni, pomenindu-i de gândurile suicidare ale acesteia. În plină mahmureală post-Revelion şi cu sila celui ce se trezeşte într-o viaţă străină, având un copil făcut accidental cu o altă femeie decât cea declarată cândva marea lui iubire, Murphy se pune pe jelit şi îl imploră pe Atotputernicul să îi permită o găsească pe Electra, să se cuibarească iar la pieptul ei ca un animăluţ abandonat, sperând ca ea să nu fi făcut gestul necugetat. În loc să jelească după acel paradis pierdut golind sticlă după sticlă, ia ultima rezervă de opium dăruită de Electra la despărţire, când i-a zis că trebuie să se protejeze unul pe celălalt, el trebuind să aibă lângă el calmantul psihotrop interzis, când ea nu-i va mai sta alături.  

Loveeste genul de film adresat retinei, mizând pe acea sexualitate estetică, gata să-i transforme pe amorezii ce-şi testează limitele în materie de fantezii în nişte îngeri rătăciţi în Parisul hedonist, cu mimicile lor melancolice de perdanţi ai paradisului emoţiilor carnale şi al epidermei spirituale, înzestraţi cu aripi pătate de opium şi cocaină. Imaginile risipite şi readuse la viaţă în ordinea capricioasă a memoriei involuntare formează o galerie unde posturile nudurilor par desprinse dintr-o pictură în care nuanţa pielii contrastează cu drapajele unui roşu veneţian moştenit de la Tizian, apoi luminate brusc de culorile aprise ale unui Paris narcotic, redat prin cromatica hippie şi infleunţa unui Nouvelle Vague restaurat în culorile unui videoclip pop filmat într-un sex-shop. Tot acest amestec este riscant pentru un cineast, transformând filmul fie într-un experiment vizual reuşit, ce poate reda şi în culori tari firescul şi emoţiile ce însoţesc sexualitatea, sau într-un fiasco demn de peliculele unei pornoteci de mâna a doua. Din fericire pentru spectatorul lui Gaspar Noe, echipa din spatele filmului a jonglat bine cu toate elementele ce ar fi putut viola retina, ajungând să transforme toate acele detalii controversate în ingredientele unui film mai degrabă melancolic, sentimental, mizând pe un erotism romantic, nicidecum al unei pelicule regizate de un copil teribil ce vrea să facă valuri pe covorul roşu.

Lovea fost aşteptat, datorită posterului de promovare, cu acelaşi interes manifestat de mulţi faţă de filmul Nymphomaniac. Miza pe acelaşi erotism ce muta graniţele dintre artă şi pornografie dincolo de limitele impuse anterior în cinematografia de autor, iar mulţi l-au considerat pe Gaspar Noe un inventiv, care aduce tehnica 3D în scenele de sex, luându-i faţa (chiar) şi lui Lars von Trier. În ciuda scepticismului, tocmai imaginile 3D îi confera filmului acea latură profundă ce il salvează de la vulgaritate. În loc să distrugă reprezentarea intimităţii emoţionale, îi conferă o aură specială, de adâncime, astfel încât ai impresia că asişti la călătoria unui cuplu primordial, predestinat marii întâlniri ce formează un întreg, iar scenele filmate în acele momente ale zilei în care lumina redă atmosfera stranie şi ambiguă imprimă relaţiei carnale o profunzime sacralizată, atemporală. Dacă scenele de un expresionism mininalist din Nymphomaniac erau străbătute de un curent abisal, rău-prevestitor, de o ameninţare invizibilă ce plutea deasupra cuplului prins între Eros şi Thanatos, asemenea unei melodii nostalgice pe care se auzeau, foarte subtil, acordurile întunecate ale unei piese Rammstein, scenele amoroase din filmul lui Gaspar Noe conţin nostalgia unui paradis în care partenerii se dedau plăcerii în sunetele unor instrumente clasice sau ale unei chitări dezlănţuite într-o baladă rock cu prelungiri psihedelice.

Lovea fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here