Lucrarea iubirii – Distopia culturala

0
382

La ce bun să citeşti dacă, o dată ce-ai întors ultima pagină, nu începi să respiri altfel, să vezi altfel, să trăieşti şi să aştepţi moartea într-un mod diferit?Este întrebarea personajului central al unui roman ce vrea să te cutremure, să-ţi dărâme toate speranţele pe care le-ai investit în modelele culturale atât de mult ridicate în slăvi, începând cu greii secolului al XX-lea şi ajungând la vedetele artei contemporane.

Lucrarea iubiriise vrea o cruciadă împotriva umanismului-butaforie, mimat sub forma unor fraze artificiale despre toleranţă, egalitate, anticolonialism. Prin acest roman, Andrei Makine transformă pseudonimul de Gabriel Osmonde, deconspirat în 2011, într-o dublură cinică, necruţătoare a sa. Pentru cititorul dornic să îşi ridice idoli pe soclul marilor figuri ale culturii occidentale, romanul se vrea o distopie văzută prin lentilele unui intelectual pesimist, deghizat într-un marginal.

Lucrarea iubiriise poate citi urmărindu-se mai multe planuri. Unul este legat de călătoria infernală a lui Stanislas, fiul unei aristocrate poloneze refugiate la Paris, condamnat la nefericire din pricina cocoaşei. Alt plan este legat de conflictul dintre vechea orânduire de tip nobiliar şi cea de tip egalitarist, promovată de noul val al intelectualilor francezi din secolul XX, iar al treilea plan le include pe ambele, într-o radiografie dezolantă a lumii contemporane. Sunt puse la zid toate valorile nedigerate, ipocrizia şi conflictul dintre civilizaţii, dintre autohton şi aşa-zisa invazie a exotismului sub forma unei apetenţe pentru suvenirurile aduse din continentele îndepărtate, devenite un kitsch cu pretenţii de artă.

Cele trei planuri ale romanului sunt unite în viziunea lui Stanislas asupra vieţii. Aspectul fizic îl condamnă la statutul de marginal, de observator ursuz al semenilor ce se bucură de plăcerile voluptoase, inaccesibile lui, iar atitudinea dispreţuitoare a celor din jur hrăneşte mugurii unei mizantropii şi ai unui nihilism timpuriu. Statutul de inadaptat fizic este dublat de mentalitatea sădită de mama lui, o urmaşă a reginei Bona din celebra familie Sforza, ajunsă pe tronul Poloniei. Mama protagonistului se legitimează prin imaginea reginei, urăşte amestecul inevitabil al claselor sociale, are opinii antisemite şi nu se mai poate adapta într-o Europă ce nu mai recunoaşte privilegiile cuvenite unui sânge aristocrat. Ea devine o relicvă ce bântuie viaţa copilului respins din cauza imperfecţiunii fizice, infiltrându-se în toate relaţiile acestuia cu lumea, stabilite din perspectiva dorinţă-respingere.

În ciuda ostilităţii celor din jur, mizantropia lui Stanislas păstrează o scânteie de compasiune pentru fiinţa umană. Îşi alege chipurile obosite ale femeilor marginale- prostituatele din Saint-Denis, metisele de la periferie, modelele pe care le fotografiază pentru revistele porno- şi le transformă în simbolurile unei frumuseţi decăzute, capabile să îl salveze de la dezumanizarea totală, de la ura supremă faţă de aproapele care se uită speriat la infirmitatea lui. Imaginea unei prostituate care îşi coase lenjeria în lumina melancolică, o vânzătoare de plăceri care mângâie creştetul unui client fidel, ce nu a brutalizat-o, privirea somnoroasă a modelelor din revistele pentru adulţi, pe care le fotografiază pentru a le capta, de fapt, sensibilitatea, peisajele şi culorile zilelor în care a trăit ca un homeless, după ce a fugit dintr-un ospiciu, devin pentru marginalul Stanislas o hrană estetică. În ochii lui, întreaga omenire este un alambic, unde se amestecă esenţele groteşti ale sexualităţii deviante, frumuseţea, instinctul, disperarea însinguratului, lăcomia simţurilor şi paravanul intelectual după care se ascund pornirile viscerale.

Pendularea între mizantropie şi nevoia de a fi în prezenţa celorlalţi, de a le capta orice fărâmă ce îi poate ridica deasupra noroiului de zi cu zi, transformă viaţa lui Stanislas într-o călătorie, din infernul propriei singurătăţi şi frustrări, în paradisul bizar, unde îngerii vin sub forma unor fiinţe supuse dorinţelor degradante ale celor din jur, dar pe care le salvează prin talentul marginalului de a vedea frumuseţea clipei de graţie dincolo de aparenţele râncede. Călătoria lui este una coşmărească, din care nu lipsesc umorul tulburător de cinic, depresia, golul clandestinului infirm, dar nici urma de cer văzută în oglinda spartă.

Periplul către izbăvirea personală începe în sala de clasă, unde ajunge să predea filosofia în urma sforilor trase de o nevastă ce-l consideră mascota propriei reputaţii de mamă a răniţilor cu idealuri comuniste. În timpul unui curs, începe un discurs halucinant împotriva elevilor africani şi evrei, pe care îi consideră nişte privilegiaţi ai noii societăţi ce afişează ostentativ o toleranţă falsă. Este concediat şi închis într-un spital de boli nervoase. Ajuns în faţa comisiei medicale, îşi bate joc de ideile psihanaliştilor, ce vor să-i reducă discursul “superior” la nişte conflicte de ordin instinctual, apoi începe să propovăduiască lecuirea prin sex în rândul pacientelor intelectuale, căzute în depresie. Refuză orice ajutor psihiatric, dar scapă din sanatoriu după ce una dintre elevele sale, pe care o ura deoarece avea origini evreieşti, îl ajută să evedeze. Ascuns în beciul unui fotograf celebru însurat cu o femeie din Africa, începe să vadă altfel întâlnirea dintre societatea franceză şi noul valul de imigranţi. Foamea de umanitate, pe care nu şi-o potoleşte decât în mediile de la periferia lumii “normale”, îl poartă în studiourile industriei pentru adulţi din Hamburg, unde afecţiunea este captivă în trupurile abundente ale modelelor cu priviri de hipnotizate, după o şedinţă foto hard.

Deşi ia în derâdere marile simboluri culturale ale secolului trecut, personajul lui Osmonde vede lumea prin ochelarii unui neopsihanalist, pentru care instinctele, arta, sexualitatea şi deviaţiile sunt legate printr-un canal colector unde se adună tot ceea ce discursul ipocrit vrea să ascundă. Vei fi surprins de luciditatea protagonistului său, care deviază traseul enciclopedic în direcţia propriilor neîmpliniri sexuale, ca expresie a respingerii, a inadaptării cauzate de cocoaşă, dar mai ales de soluţiile mereu surprinzătoare prin care vrea să evite distrugerea umanului din el.

Citind romanul, vei descoperi un scriitor ce deţine arma reflecţiilor tăioase despre natura umană fără a recicla ideile învechite. Osmonde cunoaşte voluptatea plăcerii estetice a cuvântului făcut din pasta grotescului şi din lumina trăirilor necontaminate. Vulgaritatea, lubricul putred şi inocenţa se învecinează într-o voracitate erotică, din care, paradoxal, irumpe fragilitatea umanizantă, dezvaluită prin culori stridente şi priviri rătăcite.

Gabriel Osmonde îşi transformă personajul central într-un existenţialist nevoit să cugete la sensul vieţii privind ochii înfometaţi de afecţiune ai femeilor-paria şi metamorfoza trupurilor cărnoase din studiourile dedicate pornografiei, unde activează ca fotograf. Însoţindu-l pe Stanislas în călătoria infernală prin catacombele societăţii, aluneci de-a lungul unei galerii înţesate de chipurile şi nudurile pictate de Schiele, cu a lor carnalitate otrăvită, salvată doar de privirile adânci.

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here