Lucy – de ce sa nu crezi tot ce vezi in filme

0
1471

Ce se întâmplă când un film întreg se bazează pe un mit, pe o pseudo-știință? Rezultă, firește, un film degeaba. Atunci, ce sens are Lucy, noul film semnat de Luc Besson? Dacă spectatorul înghite toate informațiile fără a le trece prin propriile cogniții, Besson nu a făcut decât să perpetueze un mit și să sporească teancul de filme făcute fără creier.

Că tot vorbim de creier, Lucy pornește de la premisa că omul nu își folosește în mod conștient decât 10% din capacitatea totală a creierului. Nimic mai fals. Odată ce a fost însușită această teorie, tot ce urmează, în ciuda naturii ficționale a filmului, este un talmeș-balmeș de reacții neverosimile, dar încântătoare vizual. Pare minunat să poți controla gravitația sau mijloacele electronice, să atingi pe cineva și să fii în stare să-l diagnostichezi.

Lucy, prima femeie, este capabilă de toate aceste lucruri și de încă multe altele. CPH4, substanța care i-a fost implantată în stomac și răspândită – din întâmplare – în tot corpul, îi determină extinderea funcționalității creierului peste cei 10%. Enzima CPH4 există și în realitate și, așa cum explică un doctor în film, este produsă de gravide și ajută la dezvoltarea sistemului osos. În cantități mari, însă, efectele sale nu sunt explorate. Nu în mod științific. Dar Besson se joacă cu ipoteze și o transformă pe Lucy într-un android capabil să mute materia și să vadă viitorul. Dacă noi nu suntem capabili de lucrurile astea acum, când ne folosim tot creierul, atunci înseamnă că nu-l utilizăm cum trebuie.

Cu toate astea, trebuie apreciată puterea filmului de a face să pară reale toate datele. Nu întâmplător a fost ales Morgan Freeman în rolul unui profesor universitar care predă un curs legat de neuroștiințe. Până la urmă, vocea sa este asociată cu un demers didactic, științific chiar; cum ar putea fi puse la îndoială informațiile perorate de acest guru? Însă nici Freeman nu este convingător, pentru că el însuși nu este convins de ceea ce susține prin rol. În timpul discursului său despre capacitatea cerebrală umană, nu-l mai ajută nici măcar tonalitatea cu care, în alte circumstanțe, te-ar putea persuada că soarele răsare noaptea.

Cât despre Scarlett Johanson, ce-i poți reclama? Face un rol bun, chiar neașteptat de bun pentru acest film, întrucât scenariul este generos în această direcție. Personajul Lucy o trece printr-o gamă diferită de interpretări. Pe parcurs ce evoluează povestea, Scarlett trebuie să demonstreze din ce în ce mai puțină umanitate, să exprime placiditate, să aibă aparența unui android. Pentru că așa ajungi când îți accesezi mai mult de 10% din creier.

În ciuda defectelor evidente, Lucy nu este o catastrofă de film. Într-adevăr, se bazează pe un mit, iar povestea în sine nu are niciun sens, însă pentru publicul avizat poate trece drept amuzant. Însă pentru cei neprihrăniți, Lucy va fi noua biblie de neuroștiințe. Nu i se poate nega caracterul palpitant filmului, întrucât vrei în permanență să știi ce urmează – indiferent că e pentru propriul amuzament.

De altfel, nici calitatea de a îndobitoci nu i se poate nega. Lucy este genul de film care gândește pentru tine. Nu invită la prea multă meditație sau autoreflexie, pentru că în final nu depășește statutul de thriller în care două părți se vânează și se împușcă. Sau poate e, dar nu am reușit eu să-mi accesez partea creierului care să mă ajute să înțeleg asta.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here