Mal de pierres (From the Land of the Moon)– Ce nu face un barbat rabdator pentru o femeie

0
2146
imagine: www.cinema-lepalace.com

N-ar trebui să ratezi Mal de pierres dacă ţi s-a făcut dor de o poveste de iubire cu farmec vintage, filmată printre câmpurile de levănţică şi într-un decor interbelic, având o eroină excentrică pentru epoca ei, ale cărei motive să fie greu de tradus în explicaţii clare. Acestor ingrediente li se adaugă nişte scene de o senzualitate enigmatică, profund conectată la mecanismele psihologice greu de interpretat, şi un final total imprevizibil şi lipsit de clişee.

Deşi pleacă de la povestea clasică a fetei rebele dintr-o comunitate tradiţionalistă, în care mamele nu-şi scăpau fiicele din ochi de teama unor idile interzise, iar purtările vulcanice şi întrebările incomode ale adolescentelor ce manifestau o curiozitate preoce primeau ca răspuns o căsătorie aranjată, filmul evită melodrama facilă sau patetismul. Nu vei auzi suspinele unei eroine care îşi dă ochii peste cap şi nu vei vedea o derulare pătimasă, plină de gelozii şi de culpabilizări apăsătoare. Confruntările distructive dintre protagonistă, amantul sofisticat şi soţul deloc tentant, găsit de părinţii grijulii se topesc în dialoguri melancolice despre feminitate şi irosire, şi în momente solitare de cufundare în visare. Accentul cade pe stările protagoniştilor, pe scenele în care privirea sau imaginea tăcută a trupului în mijlocul naturii acaparează cadrul. Eliminând răspunsurile clarificatoare de la finalul analizei psihologice, Nicole Garcia transformă carnalul în reverie şi se foloseşte de gesturile considerate iraţioanale pentru a te face să ghiceşti ce ar fi trebuit clarificat pe canapeaua unui psihanalist.

Prin ecranizarea unui roman de succes aparţinând Milenei Agus (Mal di pietre, Ed. Humanitas), Nicole Garcia a reuşit să gasească un echilibru între atmosfera conservatoare reflectata prin decorul de epocă, seducător pentru admiratorii eleganţei interbelice, şi viziunea modernă asupra psihologiei femine expuse în cărţile sau în filmul de artă care permit o revizitare a trecutului. Decorurile nu exprimă însă acel efort de a demonstra înţelegerea unei epoci prin detalii abundente. Nu distrag atenţia de la nişte scene în care se încetineşte ritmul poveştii, lăsând universul femin să acapareze lumea exterioară până la anularea realităţii ce nu susţine aspiraţiile unei lumi subiective. Şi tocmai explorarea acestei lumi subiective deconectate de la realitate, a cărei expunere poate fi acuzată că împotmoleşte şi diluează acţiunea într-o desfăşurare monotonă, permite o răsturnare de situaţie rar întâlnită în poveştile despre un triunghi amoros dintr-un mediu conservator.

imagine: www.sentieriselvaggi.it
imagine: www.sentieriselvaggi.it

Prin această ecranizare, Nicole Garcia i-a oferit lui Marion Cotillard un rol memorabil în galeria personajelor feminine greu de înţeles, acaparate puternic de emoţiile imposibil de împărtăşit într-o lume închistată. Intepretarea lui Marion Cotillard îi permite spectatorului să perceapă farmecul unui astfel de film, în care senzualitatea feminină amână voyeurismul indecent în favoarea unei priviri care nu sfredeleşte, nu dezveleşte, ci asistă la nişte exteriorizări care mai degrabă adâncesc misterul privind motivele din spatele unui comportament asociat isteriei sau răzvrătirii ce se decuplează la un moment dat de la cauză.

S-ar putea spune despre Gabrielle, protagonista interpretată fascinant prin acel amestec între curiozitate sexuală, evadare în imaginar, îndărătnicie, revoltă, reacţii vulcanice şi reverii melancolice apăsătoare, că se afla cu mult înaintea societăţii din care făcea parte. Gabrielle nu numai că era pregătită să îşi exprime cu o francheţe tumultuoasă dorinţele, ci era gata oricând să părăsească adăpostul confortabil al ipocriziei şi să-i mărturisească partenerului ales de părinţi că vrea să fugă pentru a fi alături de amant. Dar nimic nu este limpede la acest personaj, asupra căruia va pluti pe tot parcursul filmului o ambiguitate condimentată din când în când cu gesturi scandaloase de sfidare, ademeniri adolescentine şi flirturi cu final amuzant. De fapt, aproape întreaga acţiune a fost lăsată de-o parte în favoarea unui studiu de personaj minuţios. Dar acest personaj este lipsit de afectarea prezentă într-un film de epocă plin de clişee, încât ţi se pare că toate reacţiile considerate excentrice sunt asumate cu naturaleţea inocentei ce jonglează cu gesturile nesăbuitei. Focusându-se asupra mimicii unei protagoniste a cărei dorinţă de a fi liberă fără a oferi libertăţii o definiţie personală fermă având rol de manifest, regizoarea îţi prezintă o Marion Cotillard pregătită să-i dea viaţă unui personaj feminin greu de înţeles, dar ispititor prin acea oscilaţie între naivitate şi îndrăzneală erotică, între apatie şi reacţii necontrolate, între asumarea dublată de încrederea în sine şi nesiguranţă.

imagine: www.allocine.fr
imagine: www.allocine.fr

Dacă nu ar fi existat interesul manifestat de Nicole Garcia pentru lentoarea desfăşurării unor scene erotice prinse între imaginar şi real, între carnal şi reverie, sau pentru explorarea afectivă a universului erotic feminin transpus în ritmul unei confesiuni discrete şi a unor gesturi simbolice asociate romantismului de altădată (dar evitând scenele siropoase), Mal de pierres ar fi fost încă un film previzibil despre tragedia femeii care nu poate fi ceea ce şi-a dorit, lângă bărbatul preferat de ea. Dar nici soţul ales de părinţi pentru a-i potoli manifestările amoroase indiscrete adolescentei îndrăgostite de profesorul respectabil, pe care vrea să-l ademenească neruşinat, de faţă cu toţi, la o sărbătoare câmpenească, şi nici amantul nu oferă acele reacţii la care te-ai fi aşteptat de la două tipologii masculine opuse.

imagine: imdb.com
imagine: imdb.com

Interpretat de actorul Alex Brendemuhl, credibil din perspectiva scenariului, dar ireal pentru spectatorul care s-ar fi aşteptat ca bărbatul cu educaţie rudimentară să-i tragă o chelfăneală femeii care îi mărturiseşte iubirea pentru un altul, personajul soţului provenit din lumea conservatoare iese din zona celor obtuzi. În ipostaza celui venit din pătura de jos a societatii, cu mâini bătătorite şi haine sărăcăcioase, nimerit în faţa unei cochete visătoare, acesta este departe de a fi un neanderthalian prostovan ce s-a trezit în faţa unor lucruri fine. Pricepe multe, chiar dacă îţi lasă impresia, până la final, că poate fi victima perfectă în rolul omului simplu care preferă să stea alături de o femeie rafinată, riscând să fie umilit în orice moment de refuzul acesteia de a-i fi credincioasă. Scăpat din infernul războiului civil spaniol, catalanul Jose ajunge să lucreze pentru familia Gabriellei. Când mama acesteia descoperă nişte manifestări fireşti pentru vârsta adolescenţei şi pentru o fată pasionată de citit, dornică de a cunoaşte lumea filtrată prin frenezia senzuală, dar periculoase pentru familia ce ţine la reputaţia ei în comunitate, îi propune muncitorului catalan, mai sărac decât ar fi trebuit să fie un soţ de nasul micilor burghezi, să se însoare cu Gabrielle. Aceasta risca să rămână fără pretendenţi, fiind considerată deja ciudata satului şi bună de închis într-un ospiciu, deoarece manifestările opoziţioniste şi dorintele erotice devenite vizibile puteau fi puse pe seama nebuniei.

imagine: www.festival-cannes.com
imagine: www.festival-cannes.com

Pentru a evita internarea într-un ospiciu, Gabrielle nu se mai împotriveşte, dar îl previne pe viitorul soţ, un muncitor taciturn şi străin de sentimentalism, că nu-l va putea iubi niciodată. Dar pe el nu-l sperie refuzul de a i se supune, şi nici nu-l îndeamnă să o pedepsească, sa îşi exprime virilitatea prin constrângerea sexuală, prin acţiuni dominatoare, brutale. Dă dovadă (până la extrem) de o răbdare suprarealistă pentru acele vremuri, în care femeile precum Gabrielle era înfierate şi arătate cu degetul. Îi construieşte o casă pe malul mării, apoi îi prilejuieşte întâlnirea cu Andre Sauvage, bărbatul visat de ea, rafinat, pasionat de lectură, cu degete fine şi aer de aristocrat damnat, interpretat de Louis Garrel prin acel amestec de melancolie, ispită şi disperare pe care ai fi regăsit-o mai degrabă în portretul decadent al unui nobil eşuat în patimile maladive rememorate într-un salon de opiu (Andre îşi administreaza nişte doze de opiu, dar într-un alt mediu).

imagine: www.allocine.fr
imagine: www.allocine.fr

Amantlâcul nu se transformă în scene toride, însă musteşte de acel erotism desfăşurat printr-o fluiditate suavă, precedat de ademeniri lente, ce includ schimbul de cărţi, de priviri şi de mărturisiri autobiografice. Lipsesc dulcegăriile din romanele demodate în care dorinţa se desfăşoară molcom şi asaltul senzualităţii stridente, deşi protagonista îţi dă de înţeles încă de la început că nu îşi va înăbuşi nici o trăire lubrică. Dar este vorba despre un lubric filtrat de acea estetică discretă şi elegantă a ritualului de ademenire din epoci apuse, la care se mai adaugă voluptatea unei poveşti de iubire centrate mai mult pe stările bulversante ale personajului feminin şi pe amintiri. De fapt, acest film anunţă, încă de la primele minute, că totul se desfăşoară în ritmul unei nostalgii trepidante şi a unei cronologii inversate, ce permite rememorarea unei poveşti neîmplinite, pline de secrete, pasiuni greu de stins, emoţii din trecut, readuse la suprafaţă de sunetele unui pian sau de plăcuţa cu numele unei străzi. O vezi pe Gabrielle spunându-i soţului ei să oprească maşina când vede pe fatada unei case vechi numele unei străzi ce stârneşte reacţiile unui fost dependent, care nu îşi mai poate înfrâna tentaţia odată readus în faţa obiectului râvnit cândva. Acesta se conformează, asemenea celui declarat învins înainte de începutul bătaliei, şi îi permite să coboare pentru a merge pe urmele trecutului. Gabrielle intră într-un apartament vechi, unde speră să-l găsească pe Andre. Apoi începe derularea trecutului, într-un ritm descriptiv, apreciat de spectatorul răbdător, care a mai citit romane de epocă, devenind astfel familiarizat cu modul ambiguu prin care se exteriorizau trăirile în alte secole.

imagine: imdb.com
imagine: imdb.com

În ciuda unui început ce anunţă un triunghi amoros din vremurile în care adulterul se pedepsea zgomotos, prin reacţii disproporţionate ce vizau ostracizarea femeii, Mal de pierres nu se centrează pe duelul orgoliilor, pe conflicte şi gesturi masculine primitive. Aproape lipseşte acea manifestare patimaşă a iubirii într-o lume a datoriei conjugale debarasate de pasiune. În schimb, asişti la o desfăşurare captivantă a interiorităţii feminine, expuse în gesturi simbolice având conotaţii erotice inaccesibile unei observatii intruzive, care să elucideze motivele din spatele unor gesturi şi reactii aparent absurde, puse pe seama unei instabilităţi afective. Totul se desfăşoară în ritmul încetinit de momente nostalgice, în care personajele par să îşi vorbească mai mult prin tăceri, iar intenţiile inflamabile ale protagonistei se împotmolesc în numeroasele scene în care se uită descumpanită în gol. Nicola Garcia a creat mai degrabă un film care sa exprime farmecul erotismului nostalgic, permiţându-i lui Marion Cotillard să expună convingător supliciul unei femei neînţelese, care ispiteşte prin acel amestec între nesupunerea ce sfidează eticheta discreţiei în comunitatea ei şi un rafinament al trăirilor sofisticate ce îţi permit să priveşti un spectatcol imprevizibil al feminităţii misterioase.

Filmul Mal de pierres a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here