Manuscrisul fanariot – Bucurestiul fabulos

0
871

De la întâlnirea din brutărie, zilele lui fuseseră zahăr topit în foile unei baclavale. Când nu era cu Maiorca era cu micile guri pe care i le băgase în sânge. Carnea în care intrase era ca un gât de şarpe, ca un ceaun în care fierbe şerbetul, ca o taşcă în care dorm pe timp de ploaie cohorte de greieri.Aşa putea suna o poveste de iubire în graiul Bucureştiului fanariot, despre care ştim prea puţine şi pe care îl credem un tărâm corupt, unde şade dracul otoman în şalvari şi cu işlic, mijind parşiv ochii din spatele fumului răspândit de o narghilea. Pe cât de supărat eşti pe Bucureştiul tronurilor cumpărate prin uneltiri josnice şi capete plecate de boieri laşi, pe atât de impresionat vei fi de metamorfoza vecină cu acel realism magic pe care o suferă micul văr al Istanbulului de pe Dâmboviţa în romanul Doinei Ruşti. Chiar şi faptele ce par ireale te uimesc tocmai prin veridicitatea lor, dovedită de existenţa unui document pe care se bazează povestea protagonistului din Manuscrisul fanariot.

Despre Bucureşti s-a tot spus că este un oraş născut dintr-un hazard, la răscrucea drumurilor ce legau Stambulul de marile târguri ale Europei civilizate. Mărginit de mlaştini în jurul cărora se desfăşura nestingherit amorul ilicit, pândit de negustorii de sclavi şi râvnit de şarlatanii ce visau la câştiguri mult prea rapide pe spinarea boierilor lacomi ce îşi etalau trăsurile pe străzile înnămolite, Bucureştiul era un furnicar fetid, plin de colcăiala pestriţă a tipologiilor exotice. Locuitorii şi veneticii erau lipsiţi de o  identitate clară, dar aveau scopuri precise: căpătuiala şi plăcerile simţurilor, deoarece până şi plăcerea trebuia să provină doar din acele simţuri ce nu permit o păstrare îndelungată a unor amintiri în oraşul nestatornicilor. Şi totusi, în Bucureştiul mirosurilor umede ale mlaştinilor şi ale cărnurilor în cruste de migdale, al fustelor înflorate care încingeau fantezii de boieri pe la conace ascunse, al parfumurilor cu mosc şi liliac aduse pentru a fi picurate peste stofele foşgăitoare etalate de levantini, nu simţul olfactiv domina, ci urechea. În ureche ajungeau bârfele despre fapte şi păţanii de necrezut şi tot din ureche pleca fabulosul în care se transforma orice fapt banal, orice dramă amoroasă, orice sentinţă a mitropolitului (un tartor al sufletelor păcătoase de atunci).

Bucureştiul închipuit de scriitoarea Doina Ruşti era un timpan uriaş, ce amplifica fiecare sunet, fiecare geamăt de supliciu sau de voluptate, într-un amestec de jelanie orientală învecinată cu acordul emancipat al primului clavir adus în oraş. Aici urechea  era stăpână, iar bârfa, o sursă de magie, care putea face din eşuarea într-o mlaştină a unui străin care a încercat să zboare cu balonul o poveste despre vraja făcută de o chivuţă supărată pe boieri, ce a dat naştere unui dragon de foc pe cerul Bucureştiului exact în ziua în care fata unui boier a dispărut fără urmă. Tocmai acest Bucureşti se cuibăreşte în urechile adolescentului Ioanis din Salonic, sub forma unui cântec prelins din iatacul sultanului Selim. Visând să devină un mare croitor în cetatea din cântec, descrisă precum un corn al abundenţei hedoniste, Ioanis, un descendent al vlasilor (meglenoromâni) pripăşiţi în Grecia, fuge din oraşul natal mirosind a peşte şi ajunge în Bucureşti, unde este confundat imediat cu faimosul Leun, un slujbaş de ambasador, ce a dat bir cu fugiţii pentru a nu fi obligat să se însoare cu fata unui bijutier. Deşi se zbate să-şi demonstreze adevărata identitate, Ioanis învaţă repede să se bucure de avantajele oraşului în care biografiile sunt nesigure precum pământul mlăştinos din jur, permiţându-i unui străin să devină oricine vrea, să îşi impună identitatea imaginară, ca într-un carnaval devenit realitate.

Povestea din Manuscrisul fanariot ar fi luat drumul unui basm exotic despre iubirea dintre un grec şi o sclavă pe de moşia unuia dintre boierii influenţi din preajma domnitorului Moruzi, dacă fabulosul nu s-ar baza de fapt pe o realitate crudă, demnă de filmul Aferim! al lui Radu Jude. Deoarece legea nu-i permitea unui om liber să se însoare cu o sclavă fără a deveni la rândul său un sclav, Leun are curajul de a se însura cu Maiorca, din şatra moştenită din tată-n fiu pe moşia Doiceştilor, ajungând să-i aparţină boierului ce o deţinea pe iubita lui. Ea era descendenta unor muzicanţi nomazi plecaţi din India cu secole în urmă, dar capturaţi de vânatorii de sclavi de pe drumul Giurgiului şi împrăştiaţi pe moşiile familiilor boiereşti. Totuşi, în ciuda unei realităţi brutale, povestea de iubire are o candoare naivă şi o senzualitate expusă în expresii arhaice ghiduşe, împletite precum aţele colorate din părul Maiorcăi.

Citind romanul, ţi-l poti imagina sub forma unui tablou de Bruegel ajuns pe malul Dâmboviţei, în care fiecare chip spune o poveste, într-un arabesc uman abundent şi zgomotos. Bucureştiul trăia frenetic până la delir, într-o senzualitate gălăgioasă, în slove franţuzite din enciclopedii, amestecate în sudălmi turceşti şi cântece de lăutari chemaţi să povestească prin versuri slobode păţaniile boieraşilor sau ale vreunui amărât păgubit. Aici, printre straie otomane şi giuvaieruri grele îşi făceau loc boieroaice dornice să îşi expună perucile vieneze, aşa cum au văzut la femeile pictate pe clavire. Aşa poate fi descris Bucureştiul care suge destine, apoi împroaşcă barfe şi poveşti. Este oraşul care te scârbeşte, dar care promite nebănuite plăceri, în care graniţa dintre vulgaritate şi rafinament îţi fuge de sub picioare ca pământul îmbibat cu apă. Bucureştiul Maiorcăi şi al lui Leun este un miraj colcăitor, lăsând în urmă nostalgia visătorului ce a intrat aici neavând nimic şi care poate fi momit imediat de un negustor abil ce îi ia ochii etalând chilipiruri şi niste straie peticite, dar pline de culori obraznice, în care mai găseşti strălucirea hainelor din care au fost desprinse.

Doina Ruşti arată cum poţi crea o lume fabuloasă fără a te dezlipi de realitatea consemnată în documentele istorice. Secretul? Să lasi acest fabulos al Bucureştiului să iasă la suprafaţă fără a-l forţa. Tot ce trebuie să faci este să întreţii un realism magic iluzoriu, provenit dintr-o anumită distanţă temporală între cititor şi lumea personajelor. Ceea ce pentru oamenii din Valahia secolului al XVIII-lea era firesc, pentru noi pare o nascocire sau o povestire plină de amănunte ce ar putea trece drept înflorituri ale imaginaţiei. Obiceiurile din Bucureştiul cunoscut de Leun şi de Maiorca, sclavia, uneltirile şi anumite fapte puse pe seama unui folclor urban sunt, de fapt, reale, nicidecum niste fabulaţii exotice. Totuşi, anumite modificări suferite de societate în două secole îi oferă poveştii o notă de ireal, sprijinindu-se pe meteahna oraşului de a lăsa bârfele şi superstiţiile să distorsioneze percepţia faptelor.

Dacă eşti îndrăgostit de Bucureşti şi de legendele ce plutesc în jurul său, Manuscrisul fanariot ţi-l va reda în toată splendoarea lui, prin savoarea unui limbaj arhaic redus la acele cuvinte având sunete ludice. Splendoarea acestui Bucureşti al contrastelor este cea a unui şal de mătase al cărui parfum levantin preţios este contopit cu miasmele unei mahalale gălăgioase printre care se mai strecoară sulemeneli feminine elaborate sau gătelile unui boier ferchezuit ce străbate ţantoş strada cu prăvăliile unor guivaergii, fără a se sinchisi de nişte gură-cască în zdrenţe care deşartă lături unde a călcat piciorul unui ambasador cosmopolit.

Editura Polirom, 2015

imagini: www.facebook.com/pages/Manuscrisul-fanariot/Domnita Elena Sutu (Muzeul Municipiului Bucuresti); adevarul.ro

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here