Marguerite – Cand lipsa vocii devine ispititoare

0
8877

În fotografiile realizate de majordomul ei, contesa Marguerite Dumont poate fi Carmen, Aida, Dalila sau o dansatoare orientală. Pozează cu aerul unei dive înzestrate cu senzualitatea voluptoasă a unei actriţe din cabaretul parizian al anilor ’20 imortalizate în primele fotografii cu nuduri din lume, vândute pe sub mână. Trăind în micul ei regat, are viaţa perfectă şi poate juca orice rol îşi doreşte, în faţa unor adoratori întreţinuţi de priceperea în afaceri a soţului ei, pe nume Georges, reprezentat într-o haină de blană indispensabilă masculul ancestral capabil de a susţine mofturile de soprană închipuită ale nevestei.

Pentru soţul absent emoţional dă Marguerite spectacole şi se dă în spectacol, aşteptându-l să ajungă măcar o dată la timp pentru a-i vedea prestaţia, şi de aceea pregăteşte un întreg arsenal de seducţie feminină, demn de prestaţia şi pompa unei regine, dar având culorile, decorurile şi opulenţa specifice casei unei curtezane Belle Epoque (decorul camerei preferate pare inspirat de una dintre încaperile celebrei dame pariziene Marthe de Florian, iar păunul care devine un simbol al feminitatii ei poate fi găsit şi în tablourile înfăţişând curtezane veneţiene). Totuşi, nu trupul este obsesia lui Marguerite atunci când vrea să atragă atenţia, ci vocea de privighetoare…sugrumată, care îi înnebuneşte, la propriu, pe cei din jur, servitorii fiind nevoiţi să îşi pună dopuri de vată în urechi.

Marguerite are o pasiune pentru operă. Pasiunea i se transformă dintr-un hobby în dorinţa de a cânta la seratele caritabile unde îşi invită prietenii din înalta societate, apoi capătă amploarea unei obsesii maladive transformate în delir când un critic de artă şi un poet anarhist ce se visa un Tristan Tzara o copleşesc ridicându-i în slăvi talentele pentru a o convinge să devină protectoarea lor financiară. Deşi cu greu îşi stăpânesc hohotele de râs, cei din jur nu au curajul de a rupe iluzia ţesută cu migală şi perseverenţă halucinantă de Marguerite în jurul unor calităţi vocale inexistente, compensate printr-o prestaţie scenică extravagantă. Singurele încercări de a o aduce cu picioarele pe pământ vor fi sabotate de majordomul fidel ce lustruieşte în fiecare zi clopotul de sticlă în care s-a refugiat stăpâna lui, fotografiindu-i fiecare prestaţie şi mergând până la a şantaja un artist liric, forţat să o pregătească pentru spectacolul vieţii ei chiar la Opera din Paris, deşi Georges, soţul acesteia, va face tot ce-i stă în putere pentru a-i pune beţe în roate astfel încât să evite marele eşec penibil al consoartei pe care, de altfel, nu ezită să o ridiculizeze în dormitorul amantei.

Deşi prezintă drama unei femei dărâmate de propriile iluzii artistice, Marguerite nu se bazează pe scenariul previzibil al unei poveşti tragice despre neputinţele unui cabotin obligat să se privească în oglinda lucidităţii când e prea târziu pentru a mai schimba ceva, pentru a-şi accepta limitele, şi nici o satiră despre grandomana histrionică pentru care soţul potent financiar a construit un palat fals plin de adoratori specializaţi în a lăuda hainele unei împărătese golite de orice talent artistic. Regizorul Xavier Giannoli alege o desfăşurare imprevizibilă şi, în loc să fie nemilos cu personajul său pe care l-ar fi putut supune unor tirade umilitoare şi groteşti de râsete, decide să facă din trilurile stridente ale lui Marguerite accesoriile unei eroine demne de un roman suprarealist absurd, ce ar fi populat amintirile incluse într-un volum de memorii plin de interludii aberante lăsate în urmă de un artist excentric precum Salvador Dali.

Margueritenu este povestea clasică a unei prăbuşiri anunţate, a unei treziri la realitate ce ia chipul mânjit de machiajul inutil, întins de lacrimile provocate de râsetele batjocoritoare ale melomanilor neînduplecaţi de zelul unei artiste autoinventate. Filmul lui Xavier Gionnoli devine o poveste plină de candoare insolită, iar tragedia ia forma ludicului pe fundalul unei epoci în care vechile forme ale artei începeau să fie contestate de generaţia suprarealiştilor şi a dadaiştilor. Acest Paris al anilor ’20 cu dezordinea avangardiştilor îi permite lui Marguerite să urce pe scenă, să transforme lipsa vocii într-un atu de care aveau nevoie un grup de artişti cu tendinţe anarhice pentru a face dintr-un spectacol nonconformist un protest scandalos, în care tocmai  insuportabila voce a eroinei devine cheia unui performance-manifest ce ia forma unui ritual suprarealist, iconoclast şi provocator prin sfidarea unei aşa-zise normalităţi estetice.

Paradoxal, noii săi prieteni, ce au vrut să o exploateze la început pentru a o determina să îi scoată din sărăcie finanţându-le proiecetele artistice neînţelese de majoritate, devin aliaţii ei şi cei mai mari fani. Deşi vocea ei le mutilează timpanul, aceşti artişti avangardişti, care dansau pe muzica unei orchestre de jazz în culisele operei, sunt singurii care pot ghici sensibilitatea şi fragilitatea protagonistei. În ochii lor, Marguerite devine întruchiparea naivităţii adorabile, a bunătăţii şi a unui altruism de care numai o însingurată închisă într-o colivie de aur poate da dovadă. Pe scena lor, Marguerite ajunge un personaj cu trăsături excentrice, şi tocmai vocea incompatibilă cu armonia unui spectacol de operă devine liantul dintre lumea ei, înconjurată de aerul rarefiat al nobilimii, şi mediul artiştilor neînţeleşi, renegaţi, pentru care ea nu este iniţial decât un experiment nonconformist, elementul care lipsea din colajul unei lumi întoarse pe dos de noile viziuni artistice gata să transforme un detaliu aberant într-un accesoriu indispensabil sublimului.

Întâlnirea dintre Marguerite şi grupul artiştilor marginali ajunge să fie acel element fascinant pentru spectator, care descoperă talentul regizorului de a folosi decorurile, costumele de epocă impecabile şi personajele excentrice pentru un efect vizual acaparant, apropiat de oniric, de ludic. Margurite iese din saloanele şi încăperile ei cu decoruri încărcate şi ajunge în mediul artei clandestine dintr-un Paris răzvrătit, care, în loc să o sperie, să-i transforme curiozitatea în pionul unei lupte de clasă şi de mentalităţi, îi colorează entuziasmul frenetic prin umor şi delicateţea jucăusă. În palatul ei, Marguerite poate fi uşor confundată cu aristocrata narcisistă dornică de a-şi întreţine cu orice preţ cultul frumuseţii exterioare, deghizându-se într-o divă, dar adusă în sălile improvizate unde ascultă jazz, ajunge să fie  strengăriţa din lumea bună gata să-şi dea jos pantofii şi manierele pentru a se abandona unui dans frenetic, apoi să o ia desculţă spre casă după o seară de pomină în care nu i-a mai păsat de reputaţia străbunilor.

Introducerea unor personaje secundare desprinse din universul boemilor excentrici ai Parisului avangardist interbelic devine acel artificiu menit să apere scenariul de o evoluţie previzibilă. În loc să întreţină imaginea unui conflict între Marguerite şi artiştii nedescoperiţi care se gudură pe lângă ea, dar abia îşi reţin hohotele, regizorul face din vocea ei insuportabilă un accesoriu suprarealist, care o leagă de visurile protejaţilor săi, ce îşi doreau să dinamiteze regulile clasice ale unei armonii estetice, transformând viaţa de noapte în propriul spectacol de protest, iar scena în care Marguerite ajunge să fie protagonista unui astfel de spectacol va schimba macazul întregului scenariu, în care Parisul anilor ’20 devine un al doilea personaj central. Este un personaj subtil, al cărui rol este acela de a întreţine atmosfera unei fantezii artistice, prin care s-au întâlnit decadenţa inovatorilor şi revărsarea eleganţei încărcate a epocii Belle Epoque, ce îşi trăia ultimele clipe de glorie înainte de a dispărea printre siluetele androgine ale muzelor emancipate ce frecventau cartierele de pe malul stang al Senei pentru a le ţine companie artiştilor iconoclaşti şi pentru a dansa pe ritmurile sălbatice de jazz. Aşa cum este prezentat prin ochii aristocratei fugite din înaltele sfere ale nobilimii pentru a se bucura precum o copilă zvăpăiată de libertatea primită în compania unor artişti underground care făceau din spectacolele burleşti un performance subversiv de parcă ar fi fost în faimosul Cabaret Voltaire din Zurich (templul frecventat de Tzara şi de revoluţionarii estici), Parisul din acest film devine el însuşi un spectacol ireal, în care protagonista coboară din loja de la Operă direct în lumea unor marginali cu visurile şi lipsurile unor artisti căzuţi în dizgraţie şi care îşi mai trag strălucirea din luminile unui abajur strident găsit într-un bar de jazz improvizat.

Decizia de a plasa lumea lui Marguerite într-un mic palat din afara Parisului poate fi percepută vizual asemenea unei desprinderi de timpul exterior spaţiului ei, unei suspendări a cochetăriei feminine picturale, la graniţa dintre luxurianta modă Belle Epoque şi lejeritatea ţinutelor pentru dansul Charleston. Această fluiditate atemporală de buduar feminin rafinat pare decupată din atmosfera întreţinută de hedonismul strălucitor transpus în faimosul roman-cult al simboliştilor decadenţi, scris de Huysmans (A rebours). Pentru soţul ei, Margurite devine un personaj desprins dintr-un cabinet de curiozităţi, o zeiţă bizară, care ţi se înfăţisează de parcă ai fi unui voyeur ce priveşte siluetele voluptoase developate de majodrdomul captivat de fotografie şi de muzica hindusă. Însăşi alegerea unui majordom cu trăsături exotice şi dornic de a întreţine iluziile muzicale ale protagonistei aşa cum proprietarul unui salon interzis prelungea mirajul opiomanilor accentuează impresia conform căreia, odată intrat în lumea lui Margurite, ajungi să te supui altor norme, ale spaţiu paralel unde toate acele arii cântate fals pâna la iritarea bietului ascultător încetează a mai stârni râsul şi încep să fie primite cu multă compasiune sau, dimpotrivă, cu acel interes manifestat pentru noile experimente artistice de la începutul secolului XX.

Modul în care toţi din jur apără clopotul ei de sticlă, ornat cu detaliile opulente ale unei reşedinte în care fiecare cotlon începea să arate precum o cabină înţesată de costumele unui spectacol de operă, devine un amănunt de neînţeles pentru spectatorul aflat în cautarea unei explicaţii plauzibile. Atitudinea protectoare a celor din jur, care o pregătesc pentru marele ei spectacol ce se anunţă un fiasco iminent, devine o complicitate halucinantă, demnă de o coregrafie absurdă. Şi totuşi, seninătatea protagonistei capătă efectul pe care îl au în general farmecele şi atenţia generoasă a unei dive inaccesibile asupra adoratorilor, încât până şi cei care doreau să exploateze însingurarea lui Marguerite rămân dezarmaţi (nu din partea lor vine lovitura de graţie ce are grandoarea unui act final pus în scenă de o tragediană cu ştate vechi, ci din partea unei persoane de încredere).

În loc să te enerveze, Marguerite ţi se lipeste de suflet cu mina ei de copilă zglobie şi inocentă, care vede pentru prima oară scena unei opere şi se bucură de întâia petrecere interzisă în compania unor prieteni dezagreaţi de cercurile înaltei societăţi. În mare parte, simpatia trezită de acest personaj memorabil prin umanitatea luminoasă degajată i se datorează actritei Catherine Frot care a intrepretat-o impecabil pe Marguerite. I-a dat farmecul graţios al unui păun care seduce privitorul, îi cerşeşte atenţia şi apoi îl impedică să plece prin ochii în care se vede acea disperare a singuratăţii mascate de strălucirea vestimentară, sub care Marguerite ascunde adevăratul motiv din spatele visului ei de a deveni o soprană. La început o mondenă cu ştaif ce se dădea în spectacol în faţa unor snobi ipocriţi, Marguerite, aşa cum este interpretată de Catherine Frot ajunge să întreţină un mister ce nu i l-ai fi atribuit iniţial unui asemenea personaj. Este misterul alimentat de ambiguitatea gesturilor sale, care te fac să te întrebi dacă nu cumva protagonista este conştienta de lipsa ei de talent şi, dacă ar fi, ţi s-ar putea dezvălui în postura de visătoare benignă, sau, dimpotrivă, de manipulatoare. Din fericire, deznodământul privind întâia ei apariţie pe o mare scenă este amânat, astfel încât să fie întreţinute insolitul, atmosfera ludică şi toate acele reprezentaţii excentrice ale unor personaje secundare la rândul lor veleitare şi la rândul lor însetate de confirmarea socială prin aplauze.

Dincolo de povestea dramatică a unei visătoare născute fără aripi, Marguerite este o pledoarie pentru Frumos, reprezentat sub toate formele sale, de la vizualul abundent la dorinţa eroinei de a fi înconjurată de artă până la copleşire. Pentru Margurite, muzica nu este un moft, un accesoriu, ci forma estetică pe care o ia dorinţa de afecţiune. Singurul spectator pe care şi-l doreşte cu adevărat este de fapt Georges, soţul ei absent emoţional. Dorinţa de a-i capta interesul îi întreţine lumea înţesată de acele decoruri oniric-sublime. Pe măsura ce lumea lui Margurite şi a veritabililor artişti se intersectează, te intrebi dacă nu cumva dorinţa obsesivă a tuturor de a-i apăra iluzia este de fapt o proiecţie a dorinţei fiecăruia de a-şi proteja propriul vis.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here