Mari regizori ai secolului al XX-lea – Antonin Artaud si teatrul cruzimii

0
1961

“Acţiunea teatrului, ca şi a ciumei, este binefăcătoare, căci impingându-i pe oameni să se vadă aşa cum sunt, le smulge masca, le descoperă minciuna, moleşeala, nimicnicia, ipocrizia”. Sunt cuvintele lui Antonin Artaud – actor, regizor şi dramaturg francez -, care sintetizează concepţia lui asupra teatrului, care trebuie să fie viu pentru că se naște din convulsiile vieţii.

Pornind de la ideea că spectacolul trebuie să tulbure cât mai mult audienţa, Artaud propune un tip de teatru în care imaginile violente zdruncină sensibilitatea spectatorului. Creează astfel conceptul de teatru al cruzimii, pe care îl va teoretiza apoi în cele două manifeste cu acelaşi nume publicate în 1932, respectiv 1933. Cruzime nu în sensul material, de a cauza durere, ci de impuls care să îl arunce pe spectator în vârtejul piesei – „În teatrul cruzimii spectatorul se află în  centru, înconjurat din toate parțile de spectacol”.

Modelul acestui tip de tearu este pentru Artaud cel Balinez (performat în Indonezia, recurgând la dans şi muzică), singurul în măsură să repună teatrul pe planul său de creaţie autonomă şi pură. Spre deosebire de cel occidental, căruia Artaud îi reproşa orientarea către psihologism şi o anumită stereotipie, teatrul oriental, bazându-se pe semne, şi nu pe cuvinte, capătă tendinţe metafizice. Teatrul încetează să mai fie considerat doar o ramură a literaturii, iar substanţa lui nu mai trebuie căutată în capodopere- simple forme fixe, care nu mai răspund nevoilor vremii.

Artaud a operat deci o mutaţie radicală în câmpul teatral al acelei perioade. Dacă până atunci teatrul occidental era dominat de o tiranie a cuvântului, accentul fiind pus limbajul strict verbal, Artaud va propune folosirea unui ansamblu de mijloace de expresie, îmbinând mimica, pantomima, gesturile şi chiar strigătele. Actorul, renunţând la învăţarea mecanică a rolului, putea reda acum limbajului forţa şi caracterul său aproape incantatoriu.

Apropiat de mişcările avangardiste, Artaud se ridică asadar violent împotriva teatrului contemporan lui, folosind nu o dată expresii incisive – prostituarea ideii de teatru, omul stârv (termen exprimand condiţia individului occidental), teatrul mirosind a decadenţă şi a puroi amestecat cu sânge.  Ideile sale (folosirea instrumentelor muzicale ca parte a decorului, evitarea costumelor moderne,  utilizarea jocurilor de lumini, suprimarea scenei şi a barierei dintre actor şi spectator) converg către ideea unui spectacol-total, formă de teatru pur.

La rândul lui, Artaud i-a influențat prin ideile lui pe artiști mai apropiați de sensibilitatea contemporană, precum poetul și scriitorul Charles Bukowski, poetul generației Beat Allen Ginsberg, filosofii Gilles Deleuze și Felix Guattari.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here