Marita – Amuzantele infidelitati povestite intr-o Dacie

0
575
foto: playu.ro

Mariţa îi poate trage în sala de cinema şi pe contestatarii noului val românesc. Este un film reconfortant cum rar vezi în repertoriul apăsător al cineaştilor autohtoni.

Mariţa a primit Marele Trofeu Anonimul. Din palmares face parte şi Marele Premiu al Juriului FEDEORA pentru Cel mai bun film din Competiţia East of the West a Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary, editia 2017. Filmul a putea fi văzut în cinematografe începând cu 1 Decembrie 2017.

Aparent, Mariţa păstrează elementele unui film românesc apreciat la marile festivaluri, dar criticat în tara lui – adică imaginile în culori terne, ritmul filmului branşat la monotonia cotidiană, acţiunea minimalistă, compensată prin dialoguri incomode şi focusare exclusivă pe mimicile şi gesturile personajelor ce acaparează cadrele lungi. Totuşi, debutul lui Cristi Iftime are şi două elemente salvatoare. Unul este înlocuirea decorului claustrofob al apartamentului de bloc socialist cu interiorul unei maşini, tot din perioada socialistă. Permite astfel ieşirea din monotonie prin desfăşurarea unor peisaje, astfel încât vei simţi că ai plecat într-o excursie la munte alături de personaje.

Al doilea element salvator este umorul în abordarea unui subiect delicat: înstrăinarea din propria familie. Este genul de umor involuntar ce face dintr-un defect un punct forte care animă scenariul– logoreea ce însoţeşte mândria de mare macho al tatălui – o calitate asociată boemiei simpatice. Umorul este presărat din abundenţă în amintirile tatălui nostalgic. Sunt amintiri transformate în poveşti cu haz spuse cu accentul şi vorba hâtră a personajului interpretat de Adrian Titieni, pe care se sprijină de fapt întreg scenariul.

Îţi închipui că Mariţa, acest nume dat feminităţii rurale neaoşe, ar putea fi una dintre amantele tatălui interpretat expresiv de Adrian Titieni. El îşi povesteşte viaţa amoroasă, plină de acea diversitate picantă a nestatornicului. Deruleaza episoadele vesele în timp ce-şi duce fiul, ajuns la vârsta maturizării şi a primelor crize în cuplu, la cabana unde fosta soţie a tatălui fustangiu şi ceilalţi copii ai săi petrec sărbătorile de iarnă. Dar Mariţa nu este deloc o fostă aventură trecătoare. Ee este o iubire platonică devenită o prezenţă tăcută şi fidelă, singura constantă în existenţa unui bărbat inconstant.

Mariţa este de fapt o Dacie, aşa cum se făcea odată. Maşina visurilor socialiste şi a vacanţelor trecute. Proprietarul ei, tatăl căruia îi plăcuse prea mult viaţa în tinereţe, o transformă în cel mai bun loc al confesiunii şi al lecţiilor predate fiului său şi prietenilor acestuia. Iar modul în care povesteşte păţaniile amoroase de mare crai şi în care îmbină autoironia, indiscreţia cu tâlc, savoarea accentului local cu melancolia ţine loc de acţiune palpitantă.

foto: aarc.ro/articol

Mariţa confirmă încă o dată că nu te duci la filmele româneşti actuale pentru efecte vizuale spectaculoase, ci pentru a te regăsi în trăirile şi dramele personajelor. De aceea totul ţi se pare firesc în acest film. Dialogul tată-fiu curge natural, amuzant şi liniştitor precum un vin fiert cu mirodenii. Revederea este asezonată cu poveşti năstruşnice despre păcatele care se iartă şi (mai ales) despre femeile tinereţii. Cearta dintre partenerii tineri vine în contrast cu împunsăturile aproape insesizabile ale părinţilor tacticoşi ce nu şi-au spus tot. Sarcasmul frăţesc destinde atmosfera. Toate se transformă în scene vii, simpatice şi cathartice, de aceea te fac să treci cu vederea lipsa elementului-surpriză care să înteţească ritmul sau să anime scenariul.

Cristi Iftime a realizat un film care se sprijină exclusiv pe interpretările actorilor din rolurile principale: Adrian Titieni (tatăl) şi Alexandru Potocean (fiul). Ambii intră perfect în roluri. Adrian Titieni este greu de uitat odată ajuns în rolul tatălui amator de poveşti. Guralivul său personaj vrea să acapareze urechile celor din jur cu istorisiri amoroase care, datorită accentului, par continuările duşucheate ale amintirilor lui Creangă. Totuşi, modul în care tatăl fustangiu îşi rememorează aventurile fentează vulgaritatea. El se apropie degrabă de candoarea afemeiatului visător, căruia i se iartă până la urmă orice păcat datorită lipsei de ipocrizie şi francheţii în relaţia cu sine însuşi. Fiul, în schimb, face parte din rândul celor exasperaţi uneori şi stânjeniţi în faţa prietenilor de gura slobodă a părintelui ce a trăit cât alţii în zece vieţi şi a colecţionat cât alţii în o sută….de data aceasta este vorba despre colecţionarea timbrelor, al căror număr îl depăşeşte pe cel al femeilor cucerite.

foto: aarc.ro/filme

Asemenea majorităţii filmelor autohtone din ultimii ani, şi Mariţa te va face să participi afectiv. Să te consideri un personaj invizibil, plasat în spatele camerei. Datorită indentificării spectatorului cu personajele şi oglindirii în anumite situaţii sau scene vei avea parte de senzaţiile unui deja-vu. Este o identificare bazată pe inducerea familiarităţii ce sporeşte autenticitatea interpretării în percepţia spectatorului. Ai impresia că îţi revezi o rudă indiscretă care nu mai tace odată sau care îi bate la cap pe ceilalţi cu damblaua ei de colecţionar ce nu-şi poate imagina că alţii pot trăi şi fără mii de timbre în viaţa lor.

Unii se pot oglindi în experienţa unui bărbat ajuns la maturitate, care oscilează între afecţiunea pentru un tată simpatic atunci când este slobod la gură şi dezaprobarea faţă de infidelităţile ce au dus la destrămarea familiei. Prima scenă le aminteşte altora de certurile iscate din nimic. De replicile dureroase aruncate atunci când partenerii unui cuplu discută despre locul în care îşi vor petrece vacanţa de iarnă – la ai ei sau la ai lui- şi fiecare vrea altceva, dar ţine în el furia mocnită (devenită agresivitate pasivă) şi dezamăgirea legată de preferinţa celuilalt.

Alţi spectatori vor avea impresia că există o complicitate, dincolo de ecran, între ei şi personajele aşezate la masa de sărbatori cu de toate. Că aşteaptă să sară scânteia unui reproş tardiv adresat părintelui uşuratic. Această categorie de spectatori va dori să vadă cum vor escalada replicile acide spre deznodământul revederii cu potenţial inflamabil, al cărei apogeu este discuţia despre lume, viaţă şi femei a bărbaţilor din mai multe generaţii, ameţiţi de vin.

Indiferent de impresiile privind calitatea estetică a filmului, vei pleca mai senin la final. Mariţa îţi dă iluzia unei participări, a unei apartenenţe la familia personajelor vesele. Modul în care au fost filmate scenele te face să te simţi al treilea pasager din Dacia rablagită în care se află tatăl şi fiul, sau un invitat la cina prelungită cu discuţii bahice amuzante.

Citeşte şi Fixeur – Fata păcălită, jurnalistul şi conştiinţa

Sieranevada – Când românul ajunge să fie credibil doar într-o comedie

Bacalaureat – Dragostea de tată

Fixeur – Fata pacalita, jurnalistul si constiinta

Sieranevada – Cand romanul trist ajunge sa fie credibil doar intr-o comedie

Bacalaureat – Dragostea de tata

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here