Mata Vinerii – Bucurestiul fanariot si realismul magic din bucataria domneasca

0
908

În vremurile în care cele mai bine vândute reţete literare autohtone se opresc mai degrabă la Bucureştiul interbelic – acea oază de rafinament pierdut- Doina Ruşti are curajul de a da straturile de istorie la o parte, asemenea unui arheolog pătimaş. Nu ezită să amintească, prin ultimele două romane ale sale – Manuscrisul fanariot şi Mâţa Vinerii – că, înainte de Micul Paris, cu dichisurile sale, a existat Micul Istanbul, cu forfota pestriţă, care mutase centrul universului dâmboviţean în jurul Curţii Domneşti, al hanurilor cu oameni ce puneau la cale maziliri şi al faimoasei străzi Lipscani. În acest labirint, zvonurile dădeau în clocot, legendele şi cântecele despre voluptăţile din bucătăriile domneşti împănau imaginarul prostimii sau, mai bine zis, timpanul zdruncinat de lăutarii care nu mai conteneau cu dedicaţiile transformate în ştiri mondene.

Romanul anterior publicat, Manuscrisul fanariot, a deschis apetitul pentru acel Bucureşti reprezentat de elementele otomane, transformate în sursele unui picaresc autohton. Este un Bucureşti peste care Doina Rusti presară adevăruri istorice prefăcute în alambicul realismului magic ornat din belşug cu satira pişcătoare şi aluzii cu dublu înţeles, încât ai impresia că au dat nas în nas, pe uliţele noastre, un povestitor hâtru şi varianta fanariotă a lui Salman Rushdie. Ducând mai departe pofta de lectură stârnită cu pricepere în romanul anterior, Doina Ruşti a reuşit să umple un gol în literatura noastră.

Despre vremurile fanarioţilor şi despre legendele ce mişunau în Bucureştiul lor s-a mai scris, dar parcă nimeni, în zilele noastre, nu s-a încumetat să reînvie apetitul pentru fabulos, născociri pitoreşti năstruşnice sau istoriile desprinse din faptul divers cu miez halucinant, aşa cum o face Doina Ruşti. Aşadar, cititorii seduşi de paginile din Manuscrisul fanariot pot sta liniştiţi! Noul roman, Mâţa Vinerii, păstrează aceeaşi reţetă care îmbină sursele istorice, detaliile excentrice şi infamiile insolite cosemnate în documente. Acestea sunt amestecate şi lăsate să stea la fezandat într-un vas cu fapte care îţi amintesc de acea lectură densă, în care epicul abundent se dilată odată pătruns bine de realismul magic, provenit din lumea superstiţiilor, duhurilor şi a vrăjitoriilor ce pluteau peste malurile Dâmboviţei.

Dacă în Manuscrisul fanariot Bucureştiul era un mare timpan, ce vibra la orice sunet, în toate cele patru puncte cardinale, unind urechile simandicoase cu ale mahalagiilor de la margine de lume, în Mâţa Vinerii, Bucureştiul fanariot este un imens burdihan nesătul ascuns în bucătăria domnească. Aici, robul Silică încântă ultimele zile ale unui grecotei ce a cumpărat cu sute de pungi tronul de la sultan, gătindu-i nişte mâncăruri de-o extravaganţă drăcească, inspirate din Cartea bucatelor rele. În aceste reţete, hotarul dintre desfătare şi delirul pus pe seama drogurilor era cât se poate de subţire, şi numai ştiutorii îl puteau dibui când ajungeau să drămuiască migălos ingredientele. Pasionat de gastronomie sau nu, vei găsi nişte descrieri suprarealiste ale reţetelor, uluitoare datorită unor combinaţii de ingrediente ce te fac să o bănuieşti pe Doina Rusti de înrudire vrăjitorească. Nu lipsesc oţeturile de trandafiri şi prune, cărăbuşii ţinuţi în vin şi perpeliti pe cărbuni încinşi, ouşoarele dulci fierte în frunze de salvie şi de izmă, fripturile tăvălite în praf de migdale, mozolite cu miere şi scorţisoară, elixirurile, şi nici sosurile bune pentru bolile sângelui. Bogăţia detaliilor gastronomice îţi lasă impresia unei replici gurmande ale arabescurilor ce îmbogăţeau bijuteriile Stambulului.

Nu era mâncare pe care să n-o fi iubit şi a cărei amintire să n-o păstreze în suflet. Pasta de linte era ca o guvernantă bătrână, care devenea desfrânată imediat ce o acoperea cu felioare de ceapă, prăjite în unt. Când lua prepeliţele în palmă, simţea fiorul pe care ţi-l dă sânul de fată necoaptă. Le mozolea cu miere şi ardei iute, le făcea cuib de spanac şi avea grijă să le îmbete cu vin de smochine.

Ai impresia că toate bucatele exotice ale pământului şi cele mai ciudate moduri de preparare s-au îngrămădit în bucătăria domnească. Aici, sclavul Silică veghea guraliv. Se considera un suveran pretenţios şi greu de mulţumit de către celelalte slugi, însă devenea cât se poate de comic datorită contrastului dintre înfumurarea fără margini şi trăsăturile caricaturale, de om simplu, prea umflat în pene, de parcă ar fi fost una dintre zburătoarele scumpe ce urmau să fie preparate cu mirodeniile Orientului îngurgitat pe Dâmboviţa. Ce-i drept, în acele vremuri tulburi, cu desfătări efemere, bucătarul domnesc era un zeu, o nestemată indispensabilă din giuvaierul plăcerilor din care se înfruptau cu fală clasele privilegiate. Nu degeaba era disputat de moştenitoarea unei mari familii boiereşti, ce a plătit mulţi galbeni pentru a-l răscumpăra, şi de însuşi domnitorul fanariot, ce n-ar fi renunţat la el nici în ruptul capului. Povestea lui Silică, devenit un superstar în ochii oamenilor simpli, şi ai fostei sale stăpâne, păgubite de lăcomia gurmandului domnitor, era cântată pe tot Lipscaniul.

În ciuda faimei sale, nu bucătarul Silică, înfumurat ca o pupăză, este personajul central al prin ai cărui ochi vei avea acces la o lume fabuloasă, ci eroina ce îşi ascunde numele adevărat (Mâţa Vinerii) pentru a scăpa de falsele acuzaţii de vrăjitorie. Pâtca (alt nume ce i-a dat în copilărie), eroina romanului, este un personaj feminin la fel de excentric precum reţetele complicate ale lui Silică. Ea este moştenitoarea de drept a Cărţii bucatelor rele, dar şi a unor case de pe actuala stradă Covaci, în pivniţele cărora zăceau secrete vrăjitoreşti şi reţete necurate, pe bază de pulberi miraculoase, dar şi malefice.

Fugită din Braşov pentru a scăpa din ghearele vânătorilor de vrăjitoare, Pâtca, o copilă de paisprezece ani, ajunge la Bucureşti, locul unde peripeţiile, bucuriile, descoperirile şi pericolele se ţineau scai de străini. Va trece prin situaţii-limită, va fi răpită, va intra sub protecţia Caterinei Greceanu, una dintre cele mai frumoase, bogate şi influente femei ale epocii sale, apoi se va îndrăgosti de un franţuz cu trecut plin de aventuri şi viitor nesigur. Va înfrunta personaje dubioase, tâlhari ce au câştigat favoruri domneşti, gata să ciugulească din palmele boierilor şi ale domnilor fanarioţi înainte de a le face felul. Va prepara leacuri pentru a scăpa de belele şi pentru a-i salva şi pe cei dragi, dar şi otrăvuri, şi se va lăsa vizitată de Sator, o prezenţă ce ajunge să capete roluri şi puteri ce scapă înţelegerii logice.

Peripeţiile acestui personaj feminin seamănă cu efemerul aromelor ieşite din amestecurile bucătarului domnesc. Includ ingrediente excentrice, personaje cu puteri magice, gata să dispară, să se volatilizeze precum aburul înmiresmat de deasupra oalelor din cuhniile palatelor, şi tot felul de reţete care ascund simboluri amintindu-le cunoscătorilor de un ocultism balcanic aproape uitat, deghizat în lăfăiri pantagruelice. Printr-un grai arhaic delicios şi ghiduş precum reţetele păstrate de Silică, Doina Ruşti pregăteşte cu fast o poveste cu amestecuri ispititoare de fapte şi personaje, ce par să nu se mai termine, de parcă ar fi un ospăţ levantin.

După ce Manuscrisul fanariot a descris cum nu se putea mai seducător ce poate face sunetul unui instrument nou adus în Bucureştiul alunecat într-o transă învecinată cu lejeritatea dezmăţului, iar în Mâţa Vinerii a descris efectele fantasmogoric-hilare asupra papilelor gustative, te întrebi dacă nu cumva Bucureştiul fanariot ar merita de fapt un cvintet literar, în care fiecare carte să fie dedicată fabulosului receptat de fiecare organ de simţ în parte.

Mata Vinerii - copertaEditura Polirom, 2017

Citeşte şi Manuscrisul fanariot – Bucureştiul fabulos

Manuscrisul fanariot – Bucurestiul fabulos

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here