McQueen – Arta si-a cerut drepturile in industria modei

0
563

Apropiat mai degrabă de artiştii plastici şi de vizionarismul (uneori) stupefiant al regizorilor sau al performerilor avangardişti, designerul Alexander McQueen le-a reamintit tuturor menirea modei: accea de a înlocui întrebarea “Ce se poartă sezonul acesta?” cu întrebările: “Ce visează fiinţa umană? De ce anume se teme? Ce simte? Ce o mai provoacă după ce  ajunge să creadă că le-a văzut pe toate? Ce adoră în secret, indiferent de sezon?”. Hainele nu sunt făcute pentru a epata, pentru a etala, pentru a domina prin puterea financiară, ci pentru a reflecta emoţii, fantezii, fantasmagorii şi acel infinit apetit pentru poveştile din lumi stranii, unde lumina şi întunericul inventează un dans tensionat şi deopotrivă irezistibil, care naşte un extaz vizual.

Prezentat în premieră (în România) la Bucharest Fashion Film Festival 2019, McQueen nu este doar unul dintre cele mai bune documentare ce i-au fost dedicate unui designer iconic pentru istoria modei, ci unul dintre cele mai bune filme despre moda ca formă de artă încă neapreciată la adevărata ei valoare. Spectacolul vizual oferit prin alegerea celor mai bune imagini din prezentările suprarealiste gândite de Alexander McQueen şi imaginile selectate din filmuleţele personale ce descriu scene din viaţa designerului ce ne-a părăsit în 2010 transformă acest documentar într-o alegorie despre geniul aflat între salvarea prin artă şi faima copleşitoare, între înălţarea deasupra mizeriei şi decăderea în abisul propriei lumi interioare, din care nu lipsesc traumele şi morbidul cauzat de apariţia depresiei.

Arta şi-a găsit o voce prin care şi-a putut susţine mesajul într-o industrie confundată adesea cu snobismul, luxul aberant şi ostentaţia prin care unii compensează goluri emoţionale. Iar vocea artei în industria modei a fost Alexander McQueen. Afişând o modestie ieşită din comun pentru un star internaţional şi un curaj nebunesc pentru cel venit de nicăieri pentru a zgudui prin creativitatea lui cu nuanţe intunecat-suprarealiste conformismul poleit cu strălucire şi lux al marilor case de modă, McQueen a reuşit să atragă spre lumea modei şi oameni ce s-ar fi ţinut departe de ea, preferând mai degrabă un vernisaj într-un loc neconvenţional, un performance avangardist sau o retrospectivă dedicată pictorilor moderni din secolul XX decât un fashion show.

McQueen a reinstaurat puterea artei în modă, spre încântarea celor fascinaţi de personalităţile avangardiste ce nu au ţinut cont de reguli în exprimarea creativităţii. Ideile sale nu au fost simple tentative ale unui puşti obsedat de afirmare, care foloseşte într-un mod teribilist nonconformismul pentru a putea atrage atenţia. Pentru McQueen a fost arta înainte de toate, iar creaţiile sale aveau în spate o poveste plină de susbstanţă, inspirată din istoria civilizaţiilor, literaturii, cinematografiei sau a picturii. Adevărata obsesie nu a fost faima, ci transformarea fiecărui obiect vestimentar într-o capodoperă, pusă în valoarea într-o prezentare de modă ce se transformă într-o veritabilă punere în scenă cu mesaje pline de metafore despre fiinţa umană şi despre vanitatea lumii noastre.

Dacă eşti pasionat de istoria artei, de avangardă şi de poveştile în care sublimul oniric şi întunericul se întâlnesc seducător şi angoasant, documentarul realizat de Ian Bohonte şi Peter Ettedgui te va face să-l adori pe McQueen, să tresari entuziasmat datorită mesajului încurajator pentru cei dependenţi de spectacolul estetic, să rămâi exaltat în faţa defilărilor unor siluete ce devin picturi sau sculpturi pe podiumul de prezentare. Te întrebi dacă nu cumva McQueen s-a născut prea târziu. Dali şi tot cercul avangardiştilor conduşi de Andre Breton s-ar fi prosternat în faţa lui. Klimt şi Egon Schiele ar fi văzut în el un frate în Viena unde erotismul şi adâncurile inconştientului invitau la scufundarea frumuseţii în fertilul mâl al instinctelor ascunse, descoperite de psihanaliză. Tzara şi tovarăşii lui de la Cabaret Voltaire l-ar fi vrut pentru nişte puneri în scenă care să provoace. Peggy Guggenheim l-ar fi luat sub aripa ei protectoare. Jodorowsky l-ar fi rugat să îl ajute la regizarea capodoperei psihedelic-metaforice The Holy Mountain. Coregrafii ruşi fugiţi în Parisul interbelic şi-ar fi vândut şi sufletul pentru a-l convinge să creeze costume nemaivăzute. Oscar Wilde i-ar fi devenit fan. Poe ar fi fost intrigat. Baudelaire sau Rimbaud l-ar fi rugat să lase ceţoasa Londră a creatorilor de poveşti gotice pentru a veni în Parisul lor decadent, unde ar fi transformat poeziile damnaţilor opiomani în veritabile spectacole unde strălucirea făcea amor dezlănţuit cu tentativele autodistructive mascate de invitaţia la voluptate.

Creaţia lui McQueen a fost de fapt un caleidoscop de influenţe artistice inovatoare, ingenios reinterpretate şi camuflate în haine. Vei descoperi fascinat cât de echilibrat şi misterios încep să se amestece în rochiile şi accesoriile cu tentă fanatasmagorică nişte elemente ce amintesc de pictura suprarealistă, în special de compoziţiile onirice ale pictoriţelor Leonora Carrington şi Remedios Varo cu accente întunecate din Poe sau din proza romanticilor ce i se închinau obscurului care înfiora şi care invita la explorarea propriilor fantasme întunecate.

McQueen a deviat obsesia pentru unicitate şi ostentaţie a celor din înalta societate într-o zonă accesibilă minţilor deschise de boemi care frecventează mai degrabă spaţiile culturale alternative şi neconvenţionale, adoră arta vizionară şi devoreaza compulsiv marea literatură. Designerul a scufundat luxul în bizar, ostentaţia în suprarealism şi într-o fantezie fără limite, spre consternarea snobilor ce nu îşi doreau decât o defilare de modă în palate luxoase, care să le gâdile orgoliul după confirmarea statutului social.

McQueen a reamintit de acea frumuseţe incomodă întâlnită la graniţa dintre strălucire şi tenebros, căreia uneori nu i te poţi opune deşi anticipezi infiltrarea angoasei. Imaginaţia lui Mcqueen este perfect sintetizată în secvenţa cu tentă alegorică de la începutul documentarului, în care nişte fluturi în nuanţe mirifice ies dintr-un craniu poleit cu aur, pe care fanii literaturii cu personaje excentrice l-ar vedea în cabinetul de curiozităţi a personajului creat de Huysmans în romanul Au rebours. Modul în care, în anumite colecţii, le dădea ţinutelor somptuoase cu aspect princiar un aer suprarealist îi va face pe mulţi cinefili să îşi imagineze cum ar fi arătat de exemplu un film alegoric semnat de Yorgos Lanthimos despre Rusia Ecaterinei cea Mare în ipostaza erotic-terifiantă, având nişte costume şi decoruri imaginate de McQueen.

Imaginile cuceritoare din timpul prezentărilor de modă alternează echilibrat şi edificator cu mărturiile şi fragmentele din filmele personale. Fără a face o apologie superficială şi exagerată dedicată geniului strivit de propriile gânduri întunecate, fără afectare ori sentimentalisme şi declaraţii ce transformă elogiul în grandomanie monumentalistă, regizorii te invită la genul de călătorie între strălucirea caselor de modă şi universul intim al lui McQueen. Iar această trecere este atât de bine marcată stilistic, încât ai impresia că vezi un film suprarealist îmbinat cu documentarul minimalist, demitizant.

Pe cât de ieşite din comun erau creaţiile sale, pe atât de comun părea McQueen în anii în care făcea sârguincios ucenicie în atelierele croitorilor de modă veche din Londra. McQueen era dovada vie a unui mare adevăr care spune că tocmai croitorului îi lipsesc hainele bune. Provenit dintr-o familie modestă, designerul şi-a finanţat prima colecţie din banii primiţi în urma ajutorului de şomaj. Citea enorm, fiind încurajat de mătuşa pasionată de poveştile gotice din perioada victoriană şi de istoria clanurilor scoţiene.

Regizorii Ian Bohonte şi Peter Ettedgui au potrivit atât de bine acest puzzle de contradicţii, de mărturii, de fragilităţi asumate şi de idei creative din care a fost alcătuită personalitatea lui McQueen, încât îi mulţumesc şi pe cei avizaţi, la curent cu tot ce înseamnă evoluţia şi istoria recentă a modei, dar şi pe cei ce abia acum descoperă moda ca formă de artă, aşa cum şi-o dorea McQueen. Cei ce aspira la faimă în industria modei vor aprecia dorinţa regizorilor de a pune accent şi pe amintirile despre anii în care McQueen îşi facea intrarea în mainstreamul parizian odată cu acceptarea ofertei venite din partea faimoasei case de modă Givenchy. A folosit banii de la Givenchy pentru a-i investi în propriul brand, pentru a putea susţine financiar creativitatea ce făcea prozeliţi în rândul iubitorilor de artă, dar greu de digerat de cei care devin clienţii ce susţin designerii.

Având răbdarea unui artizan, priceperea migăloasă a unui croitor şi excentricitatea creativă a unui geniu, Alexander McQueen prezentat în acest documentar aminteşte de un discurs al lui Yves Saint Laurent aflat la finalul vieţii, în care amintea despre cât de important este ca designerul să fie precum un arist, să fie pregătit de aceleaşi sacrificii, chiar dacă moda nu este considerată de toţi o artă. Asemenea unui mare artist, McQueen şi-a creat un stil încă de la început, pe care l-a susţinut în toată cariera lui unică. Designerul a fost devotat propriei creativităţi, a mers împotriva curentului, a urmat căi mai puţin familiare, a invitat la ieşirea din conformism, şi-a revoltat apoi şi-a cucerit definitiv contemporanii, s-a aventurat din zonele abisale ale psihicului, şi-a hrănit propriul demon ce aducea depresia, a reinventat şi s-a reiventat, apoi a devenit conştient de preţul imens plătit.

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here