Medeea si copiii ei – Sfanta care tolera ispitele

0
733

Un loc moare în momentul în care dispar oamenii ce îşi amintesc istoria neoficială. Este acea istorie fără date clare legate de anii conflictelor, ai batăliilor sau ai tratatelor de pace, dar plină, în schimb, de legende locale, personaje pitoreşti şi tragedii ale dezrădăcinării forţate. Istoria Crimeei din Medeea şi copiii ei este istoria în care anii respectă doar cronologia transgeneraţională, a legăturilor afective ce înnoadă etnii şi rup bariere culturale sau religioase.

O astfel de păstrătoare a istoriei nescrise poate fi considerată şi Medeea Mendes, născută Sinopli, ultima din fosta colonie a grecilor din Crimeea. Ea a refuzat să se teamă de staliniştii care au epurat insula de venetici şi a rămas în casa moştenită de la soţul ei, un dentist evreu plin de umor, ca mai toţi cei din neamul lui care au vrut să supravieţuiască psihic. În această casă, aproape de mare, se reunea în fiecare vară numeroasa familie împrăştiată în toată Rusia, până la graniţele Caucazului şi ale Asiei Centrale. Pe lângă obişnuitele daruri, Medeea, devenită mătuşa preferată, primeşte secretele amoroase, trădările dureroase, pierderile, toate acceptate în lumina blândă a verilor târzii cu seninătatea unei sfinte ce a vazut prea multe pentru a înlocui duhul toleranţei cu asprimea.

Dacă ar exista o sfântă patroană a păcătoşilor fără vină, care poate ierta viciile morale ce încalcă vechiul canon al fidelităţii şi al vieţii amoroase cumpătate, aşa cum există sfinţii cauzelor pierdute, ai marinarilor, ai orfanilor sau ai săracilor, Medeea Sinopli ar fi aceea. Pentru ea, care ţinea toate posturile, străbătea kilometri întregi pentru a putea ajunge la slujbă şi nu mai renunţa la hainele negre după moartea soţului (despre care va afla un secret zguduitor), nepoatele adulterine, ce se hârjoneau cu amanţii prin împrejurimile casei ei, apoi îşi îmbrăţişeau copiii şi bărbaţii cu aceeaşi naturaleţe castă, nu erau decât nişte purtătoare nevinovate ale visurilor poetice, nişte visătoare sabotate de propriile porniri artistice. Nu le aproba, dar nici nu le reproşa ceva. Asista precum inocentul pasiv la zbuciumul unei lumi care voia să evolueze într-o dezordine senzuală, lipsită de încruntare. În ochii Medeei, slăbiciunile infidelităţii şi legăturile interzise descoperite în scrisorile dosite în căptuşeli şi buzunăraşe ascunse nu deveneau tablouri hâde ale decăderii fără speranţă, ci un dat al vieţii, care, dacă nu o atrage şi îmbie la ispită, măcar să fie luat ca atare chiar şi de cel care nu şi-a permis “greşelile” erosului.

Cititorii îndrăgostiţi de literatura slavă, care au descoperit-o pe Ludmila Uliţkaia prin volumele de proze scurte, vor fi uimiţi să vadă o altă faţă a scriitoarei deschizând romanul Medeea şi copiii ei, în care povesteşte despre o Crimee uitată, ce aminteşte de cosmopolitul Balcic de altădată, o Crimee în care grecii, tătarii, armenii şi evreii trăiau în pace, iar creştinii învăţaţi să se teamă de evrei din cauza miturilor întunecate puse pe seama lor sfârşeau prin a ceda legăturilor mixte şi armenii tradiţionalişti se înfrăţeau cu familiile din colonia grecilor fără şcoală când împărtăşeau alchimia baclavalelor, învăţată de la vecinii otomani. În locul tonului specific unui sarcasm cinic şi a unei atitudini de narator deghizat în păpuşar nemilos când a scris prozele din Fetiţele. Rude sărmane, Uliţkaia împrumută duioşia personajului său, creând un paradis al iertării şi transformând casa ultimei grecoaice din Crimeea într-o arcă a lui Noe unde sunt îmbarcate perechi unite de câte o slăbiciune de care familiile respectabile se ruşinează. Dar nu este o arcă a salvării din faţa propriilor păcate, ci din faţa potopului moraliştilor nesăbuiti, ce vor să distrugă liniştea prin deconspirări tardive inutile, căci, pentru sfintele precum această Medeea, dezgroparea secretelor dureroase rămâne o sminteală şi un sacrilegiu de neiertat, chiar şi atunci când este vorba despre trădarea supremă.

Deşi Medeea şi copiii ei este un roman, fanii Ludmilei Utiţkaia, ce nu şi-o pot imagina decât în postura de bijutier caustic al prozelor scurte, vor descoperi în această carte o serie de portrete secundare ce pot alcătui nişte miniaturi epice, în care se ascund poveşti bizare, decizii excentrice şi biografii ieşite din comun printr-o simplitate demnă de o pictură naivă cu tâlcuri spuse pe un ton comic şi totuşi amar. Multe dintre aceste personaje secundare amintesc, datorită răbdarii şi migalei sisifice prin care îşi duc în spate dramele acceptate printr-o înteleaptă resemnare, căreia îi atribuie sensuri neaşteptate, de protagoniştii din Fetiţele. Rude sărmane, doar că au fost decupate din tabloul dezolant al periferiei moscovite şi aduse în mijlocul unor peisaje stranii, dar pline de un lirism domol, ascuns mereu de Uliţkaia sub masca povestitorului sfredelitor, ce abia acum şi-a făcut puţin timp şi pentru observarea unui ţărm spectaculos precum cel din marinele lui Aivazovski.

Editura Humanitas Fiction, 2014

picturi: Ivan Aivazovski (www.artsunlight.com) si Joaquin Sorolla (art-yearly.tumblr.com)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here