Melancholia – regizorul a carui placere cinematografica suprema e abuzul devine politicos

0
363

Lars von Trier, regizorul unor filme care de obicei te lovesc in moalele capului (Dogville, Breaking The Waves, Dancer in The Dark si mai noul Antichrist), incearca in ultimul film, Melancholia, sa inoveze din nou. Rezultatul nu m-a impresionat.

Incepe extraordinar, cu o imagine foarte puternica: Kirsten Dunst cu o faţă descompunsa si suferinda filmata fara menajamente in toata "splendoarea". In jurul ei cad pasari moarte. Melancholia se strica imediat cu imagini calofile in slow motion pe uvertura Tristan si Isolda a lui Wagner.

Deja la incheierea muzicii nu stiam daca sa ma simt exasperata sau incantata de atatea referinte la curentul romantic. Mult prea multa cultura "in your face". De la Lars von Trier te astepti la viata bruta, te astepti sa scoata inima actorilor si sa ti-o ofere pe o tava. Iar pe tine ca spectator te astepti sa te disece fara mila si sa faca harcea parcea orice urma de respect pentru om.

In schimb, de la noul Lars von Trier primesti ceva asemanator lui Woody Allen (cel din ultimii ani): adevaruri dure spuse intr-o forma finuta. Melancholia are pana si gag-uri, pentru care sunt responsabili mai ales actorii Udo Kier si Charlotte Rampling.

Cum spuneam, cand mergi la un Lars von Trier te astepti la alt tratament, pe cand in Melancholia nivelul sado-masochismului este mai putin personal: Lars von Trier alege sa incheie socotelile intregii lumi printr-o apocalipsa. Probabil pre-cunoasterea faptului ca lumea se sfarseste la finalul filmului il face pe von Trier mai bland cu actorii si cu publicul.

Melancholia nu mai este un studiu despre morala si slabiciunile cele mai profunde ale firii umane, asa cum sunt cele mai bune din filmele lui, ci e un studiu strict psihologic: care sunt reactiile unui depresiv atunci cand se apropie sfarsitul lumii. Ideea filmarii sfarsitului vietii nu e noua, sunt o mie si una de filme hollywoodiene in care Pamantul asteapta impactul cu un meteorit, ca sa nu mai zic de multe filme in care personajul principal e o epidemie misterioasa care decimeaza omenirea. Dar ideea de a studia reactiile oamenilor in incercarea de a accepta ideea, si nu focusarea pe salvarea situatiei, este profund nehollywoodiana si promite multe.

Mica mea dezamagire cu drumul ales de Lars von Trier s-ar putea sa aiba legatura cu insusi experimentul ales. Este foarte greu sa empatizezi cu ideea apocalipsei, iti trebuie foarte multa putere imaginativa si multa disponibilitate afectiva. Pentru toti este strict un experiment mental si nimic mai mult. Nu e ca si cum unii au trecut prin asta si am aflat macar din carti ce trebuie sa simti intr-o astfel de situatie (s-ar putea ca oamenii Evului Mediu care traiau metaforic mult mai aproape de ideea apocalipsei datorita religiei sa fi fost mult mai bine echipati emotional pentru un astfel de film).  Intr-un fel paradoxal, Melancholia este foarte experimentala dar si foarte cuminte, in acelasi timp. 

Personajele principale sunt Justine (Kirsten Dunst) – care sufera de depresie, fiind convinsa de futilitatea lumii, sora ei Claire (Charlotte Gainsbourg) – om al lumii, perfect adaptata si contraponderea lui Justine, si planeta Melancholia, care ameninta sa distruga viata pe Pamant prin coliziunea cu acesta. Citeste mai multe despre Melancholia si vezi trailer-ul aici.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here