Menajeria de sticla – Ce ai devenit dupa liceu

0
324
Sticla nu mai este o doar o evocare prin metafore a fragilităţii, ci devine un experiment cromatic palpabil, dar care, tocmai prin simplitatea lui, încurajează o sumedenie de proiecţii emoţionale şi sensuri oferite stărilor ambigue trezite de amestecul între alb şi transparenţă. Transparenţa menajeriei de sticlă este omiprezentă în fiecare element al decorului ce permite scoaterea la suprafaţă a unor stări adânci opace, fără a le răpi ambiguitatea ce permite jocul dintre suprafaţă şi abisal, dintre conştient şi inconştient. Datorită interpretării vizuale a titlului prin decor, proiecţii şi lumini, albul şi transparenţa sticlei îţi dau iluzia unui spectacol în care dramele personajelor, interpretate într-o cheie actuală, se petrec într-o bulă din material translucid, plutind între un real ostil fantasmării şi propria realitate subiectivă a protagoniştilor captivi într-un spaţiu detaşat de curgerea orelor. Tot în această bulă detaşată de timp, ecoul stărilor afective se încheagă în sunetele unui experiment avangardist.
Menajeria de sticla - main image
Tennessee Williams a permis să se facă din text pretext. Un pretext al jocului experimental cu proiecţii, mixuri electronice sofisticate şi sfredelitoare, decoruri minimaliste. Simplitatea obiectelor stilizate conţine o abundenţă de simboluri asociate albului translucid care îi conferă scenei atmosfera atemporală a unei capsule futuriste, pe ai cărei pereţi apar şi dispar colaje, elemente grafice şi forme geometrice desprinse parcă dintr-o instalaţie multimedia de artă contemporană îmbinată cu performance-ul avangardist. Şi totuşi, regizoarea Alexandra Penciuc îţi dă impresia că a simţit până unde să întindă jocul cu textul lui Tennessee Williams astfel încât să nu-i dezamăgească pe spectatorii ce se împotrivesc oricărei profanări a variantei inţiale, mizând în acelaşi timp şi pe viziunea personală fresh, în care să se poată regăsi orice spectator contemporan atunci când i se aduce aminte de prăpastia dintre ce-şi dorea să fie în adolsecenţă şi adultul din prezent, dar mai ales de sacrificiile cerute de supravieţuirea de zi cu zi, în care pragmatismul feroce are câştig de cauză.
Este nevoie de mult tact privind manipularea scenografică pentru a reuşi construirea unei punţi de legătură între spectatorul contemporan şi personajele lui Tennessee Williams, aruncate din America sudistă, plină de mentalităţi învechite şi domnişoare fandosite, ornate precum nişte brioşe însiropate cu replici şi conversaţii bombastice pentru a prinde în mrejele adolescentine un proprietar de plantaţie ce şi-a păstrat orgoliilor de stăpân de sclavi. Mama care dorea să îşi mărite urgent fiica timidă pentru a o pune la adăpost, în timp ce îşi tot amintea de pretendenţii bogaţi din tinereţe, şi fata care îşi ocupă timpul cu menajeria de sticlă par nişte extratereştri pentru spectatorul din zilele noastre, care se uită ciudat la obiceiurile şi mentalităţile ce îi despărţeau pe locuitorii tradiţionalişti ai Sudului de modernitatea citadină din anii ’40. Dar cu ajutorul scenografiei semnate de Tudor Prodan şi proiecţiilor însoţite de îmbinări muzicale devenite ecoul stărilor pe care protagoniştii nu le-ar fi putut exprima în cuvinte fără a cădea într-o melodramă, Alexandra Penciuc a putut dispune de textul iniţial după bunul plac, astfel încât să-l determine pe spectator să empatizeze cu nişte personaje venind dintr-o altă cultură şi dintr-o altă epocă.

În primul rând, a facut ceea ce a făcut şi cu decorul: a eliminat din text orice detaliu care putea ancora drama personajelor într-un timp istoric, eliminând tentaţia de a se apropia de o cale bătătorită în abordarea familiară a textului. Mai bine zis a decupat părţi din text până a rămas la acele scene tranşante pentru relaţia mamă-fiu şi pentru ieşirea din cocon a timidei Laura (Cătălina Moga), închisă, la propriu, într-un cocon vestimentar ce aduce mai mult cu piesa de rezistenţă a unei colecţii prezentate în show-ul unui designer japonez futurist. Din acest cocon vestimentar excentric fără a perturba minimalismul decorului, se iveşte Laura, o redută a unei timidităţi confundate cu ancorarea într-o visare infantilă prelungită. Dar în viziunea regizoarei, Laura încetează să mai fie adolescenta ştearsă din imaginarul celor ce l-au citit pe Tennessee Williams, ieşind în evindenţă printr-un umor candid mult mai viu decât al personajului iniţial, dar şi printr-o vestimentaţie care şterge graniţa între femeie şi adolescentă, încât ai impresia că o poţi confunda cu protagonista unui anime japonez, sau cu tinerele harajuku deposedate de culorile ţipătoare în favoarea unui alb imaculat, care încă te derutează prin statutul neclar, situat undeva între Lolita şi adult.

În acest alb ireal îmbinat cu timiditatea exacerbată a Laurei, exprimată simbolic prin gesturi ce-i transformă interacţiunea cu celelalte personaje într-o interpretare la graniţa cu performnace-ul experimental având acea repetitivitate de ritual stilizat, apariţia mamei histrionice rămase în trecut devine unica pată de culoare introdusă pentru a face legătura între bula incolora a personajelor, care preferă evadarea într-o iluzie, şi lumea exterioară, a compromisurilor, a planurilor de salvare. Personajul Amandei, interpretat de llinca Hărnuţ, capabilă să redea tot acel repertoriu amuzant al histrionicei obsedate să-şi confime talentul de a confisca mereu centrul de interes, apare precum o breşă în complicitatea unor personaje ce vor să-i dejoace planul de a-i găsi fiicei ei un pretendent serios. Rămasă cu trauma unui abandon, după ce stâlpul familiei şi-a luat lumea-n cap, îşi  aminteşte mereu de căsătoria nefericită alături de un alcoolic seducător când îl vede pe Tom, fiul ce bate oraşul până spre dimineaţă, şi care, alături de cel mai bun prieten, Jim (Mihai Smarandache), pare un corporatist cu visuri neîmplinite de artist hoinar obligat de ai să-i să-şi ia un job ca toată lumea.

Dar elementul pe care se sprijină abordarea Alexandrei Penciuc nu este reprezentat de importanţa acordată de dramaturg personajului Tom (Emil Măndănac), ci de interacţiunea dintre Jim şi Laura. Semănând cu întâlnirea de peste ani dintre băiatul popular în liceu şi fana secretă, acea elevă invizibilă pentru el, care îl iubea în tăcere, scena însufleţeşte de fapt întregul spectacol, dându-ţi impresia că toate celelalte personaje s-au dizolvat, iar întâlnirea dintre Jim şi Laura putea funcţiona asemenea unei piese de sine statatoare despre aşteptare, însingurare, neîmplinire, irosire, teamă de eşec. Dialogurile celor doi, animate de umorul autoironic gata să trădeze o melancolie mascată devin ingredientul care permite legătura emoţională între personaje, actori şi spectator. Modul în care Jim se autoconvinge în prezenţa Laurei că lui i-a reuşit înfrângerea neîncrederii, jucând fără să vrea rolul unui guru al conferinţelor ţinute de tot felul de magicieni ai stimei de sine, şi ezitările ei te vor face să îţi aminteşti de propriile vise începute în liceu, unele continuate, altele abandonate.

Departe de Sudul Americii tradiţionaliste, care le urmărea ca un spectru pe toate personajele dezrădăcinate din piesele lui Tennessee Williams, Alexandra Penciuc găseşte acele teme comune tuturor oamenilor, indiferent de spaţiul cultural sau de epoca trăită: fuga de sine, masca unui eu fals, trecutul încă nedepăşit, frica de eşec, fuga într-o lume paralelă din imaginar, evaziunea fantasmatică devenită un mecanism de apărare, dar şi o capcană, neîmplinirea şi însingurarea. Toate acestea revin în scena întâlnirii Laurei, cea absorbită de menajeria de sticlă, cu Jim, iubirea adolsecentină ţinută în secret.

Interpretarea celor doi actori îi apropie de problemele spectatorului, care poate regăsi în personaje tipologii întâlnite în viaţa de zi cu zi. Îl va identifica pe tipul obsedat de cursurile ţinute de şarlatanii care se pretind nişte maeştri ai dezvoltării personale servite celor având probleme şi care vor să urce pe scara socială, seducându-şi semenii. Pe angajatul cu mina scârbită, care îşi urăşte jobul şi e gata să lase totul în urmă după ce şi-a sacrificat pasiunea pentru artă şi viaţa aventuroasă. Pe  fata care se crede neînsemnată şi nepregătită să înfrunte lumea din jur.

Între glumele de copii mari, care flirtează spărgându-şi unul altuia baloanele de gumă, îşi fac loc dialogurile psiho-filosofice despre cum se pot depăşi complexele de inferioritate prin acceptarea trăsăturilor considerate de ceilalţi defecte sau despre cum oamenii eşuează în vieţi plictisitoare după ce renunţă la visurile din liceu. Îţi vor aminti de acele discuţii amuzante de la sfârşitul unei petreceri când melancolia dublează mahmureala, şi prin care interlocutorii îşi maschează dorinţa de a se lua şi de a fi luaţi în serios. La final, conversaţia dintre Jim şi Laura, devenită pilonul pe care se sprijină întreaga viziune regizorală, îţi arată cât de departe pot fi anumiţi oameni de visurile lor tocmai atunci când au impresia că s-au apropiat suficient de mult de trecut pentru a-l schimba.

sursa imagini: Point.ro

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here