Mireasa tanara – Carnalul oniric sau cum absenta mirelui a clarificat multe

0
1401

Mireasa tânără este un roman seducător care te decuplează de la cotidian. Încă de la primele pagini respiri atmosfera stranie dintr-o elegantă vilă italiană din secolul trecut, ai cărei locatari par desprinşi dintr-o altă lume, în care viaţa, erotismul şi moartea sunt legate de cordonul ombilical al celor nerostite. O casă perfectă pentru iniţierea unei tinere de optsprezece ani, întoarse din Argentina pentru a-şi ţine promisiunea de a se mărita cu moştenitorul unei familii înstărite din Torino. Dar mirele este marele absent şi nu promite să se întoarcă. Mult-aşteptata-i revenire este amânată prin mici ritualuri, cum ar fi sosirea la un interval regulat a unor cufere pline de suveniruri ce par mai degrabă piesele unui cabinet de curiozităţi adunate în călătoria sa pe meleaguri britanice.

Între timp, tânăra află despre un blestem de care se tem toţi din familia viitorului soţ – moartea în timpul somnului, precum şi despre alte secrete, de o senzualitate bizară, de la matroana unui bordel rafinat, care îi este prezentată chiar de viitorul socru. Nimic vulgar în acest detaliu. Este unul cât se poate de firesc atunci când înţelegi lumea personajelor din imaginarul lui Alessandro Baricco, unde se contopesc stranietatea, senzualitatea cu substrat alegoric şi acel ritm molcom al incandescenţei ce-i imprimă sexualităţii o frumuseţe atemporală.

Viaţa familiei în care pătrunde protagonista din Mireasa tânără decurge după un ceasornic al ceremonialurilor burgheze deviate într-o directie a straniului, a inexplicabilului, ca într-o repetiţie absurdă, potrivită mai degrabă unei piese de teatru avangardist, încât ai impresia că ai de-a face cu noua reinterpretare a marii aşteptări din literatura universală – ce poartă numele de Godot. Iar ciudăţeniile nu se opresc aici. Deşi nu dau buzna ostentativ şi înfricoşător, sunt prezente la tot pasul şi în toate cotloanele vilei cochete. Baricco manipulează reperele unei realităţi imediate precum un regizor al nelumescului. În primul rând personajele nu au nume, cu excepţia majordomului fidel, numit Modesto, ce ştie toate secretele casei în care serveşte de aproape şase decenii. Restul sunt numiţi în functie de poziţia lor în arborele genealogic: Fiul, Fiica, Mama, Unchiul, Tatăl, Tatăl Tatălui etc. Fiecare are propriile-i manii având mai degrabă consistenţa unui ceremonial absurd, cu anumite irizaţii senzuale. Este un ceremonial prin care personajele îşi maschează pierderile, angoasele, traumele, visurile neîmplinite, dar mai ales teama de moarte. Deoarece în lumea familiei lor graniţa dintre viaţă şi moarte este fragilă, certitudinea unei noi zile va fi dată de simţurile prin care se captează de obicei doar plăcerile efemerului în dauna unui ataşament grandios ce-i poate fi fatal unei inimi de sticlă. Şi pentru a îmblânzi fatalitatea, există câteva reguli clare, transmise de Modesto acestei mirese tinere: Să te temi de noapte. Nefericirea nu este agreată (viitorul socru are inima sensibilă). Să nu aduci cărţi în casă (toţi au încredere doar în ei înşişi). Să nu renunţi la seninătatea generică.

În al doilea rând, vocea narativă contribuie la bulversarea cititorului, necesară însă familiarizării cu o lume în care personajele devin simboluri, ca într-un spectacol al măştilor ce invită la un periplu oniric, în care majordomul pare un maestru de ceremonii având rolul de a oficia prima etapă din accederea la realitatea paralelă. Această voce narativă îşi schimbă pe neaşteptate posesorul, chiar şi în aceeaşi frază. La început vorbeşte un personaj feminin, epoi este confiscată de unul masculin, până ajunge la scriitorul care te scoate puţin din povestea bizară pentru a te aduce în camera unde vorbeşte cu iubita lui despre cum scrie acest roman, încât ai impresia că-n mijlocul unui film de artă nimeresc scene din timpul montajului. În loc să risipească magia stranietăţii hipnotice a naraţiunii şi să-l descupleze pe cititor de la ritmul languros al frazelor, intruziunea vocii ce îşi asumă indentitatea scriitorului din culisele actului creativ, în care se asamblează pasajele textului final, contribuie şi mai mult la voluptatea lecturii, acea voluptatea pe care o sorbi în fiecare frază ce dilată realul fără a-ţi permite să profanezi impresiile afective prin cuvinte. Este un text care te invită să respiri în ritmul naraţiunii, care te va extrage din realitate, aşa cum ar face-o tablourile în care granita dintre banal şi nelumesc este o membrană subţire.

Mireasa tânără este poezia unui matematician al insolitului şi performance-ul confesiv plin de acel erotism transformat adesea de Baricco într-o alegorie existenţialistă. Această alegorie îmbrăcată într-un text cu detalii ispititoare ia apoi forma unei coregrafii precum un ritual în care defilează nu personaje, ci sensuri ascunse, ghizi sub forma unor arhetipuri şi prezenţe care permit trecerea spre o altă lume, în care personajele ce vor să caute răspunsuri sunt precum acei protagonişti imaginaţi de Magritte, îndreptaţi cu faţa spre încăperi goale ce dau spre un orizont ce deţine toate răspunsurile care se volatilizează dacă ies din sfera evazivă a unor aluzii ambigue. Nimic nu trebuie descifrat în acest roman, în care singurele imagini concrete sunt legate de senzualismul carnal. Restul ţine de un alfabet al golurilor pline de sensuri abisale şi de o metafízică a simţurilor, interzise profanilor. În acest alfabet al epidermei, absenţa misterioasă a bărbatului iubit de protagonistă îşi are un rol bine stabilit pentru echilibrul dintre concret şi acel ireal simbolic. Până şi banalele replici ale unor personaje mărunte par să ascundă un mesaj criptat, deosebit de fertil pentru imaginaţia cititorului. Trebuie să fii pregătit pentru a oferi zeci de sensuri acestei poveşti, în care mişcările, gesturile şi replicile întreţin coregrafia desfăşurată pe un coridor de trecere aflat între două realităţi, între două etape ale vieţii, între profan şi revelaţia cu tentă filozofică vascularizată prin senzualitatea palpabilă.

Nu îţi trebuie multe pagini pentru a-ţi da seama că prin acest roman Alessandro Baricco a reuşit să-i ofere o notă suprarealistă lirismului în proză, atât de prezent în romanele sale, prelins într-un ritm languros peste fiecare întâmplare. Dar este un suprarealism subtil precum o pâclă evanescentă, suprapus peste nişte detalii erotice în care insolitul este aproape imperceptibil, urmând apoi să devină dens, printr-o pată cromatică pregnantă într-o compozitie cu nuanţe diafane, precum mănuşile de un roşu aprins oferite de matroana unui bordel miresei îmbrăcate în alb. Nu este suprarealismul vizualului deformat, ci al banalului deviat spre zona ritualurilor stranii.

Absenţele misterioase, identităţile vagi, prezenţele fantomatice din memoria familială devenită un cufăr al secretelor dureroase transformate în mituri sau mania de a spune fraze fără sens într-un anumit context intră în ritmul unei repetitivităţi care, paradoxal, îi permite imprevizibilului să se camufleze în rutina unui trai burghez, cu mese îmbelşugate, maniere bine calculate şi tăceri elegante. Doar absenţa Fiului (viitorul mire), legătura dintre iniţierea erotică, versurile poeziei Albatrosul, scrise de Baudelaire, şi vizita la bordel sunt elementele care disipează rutina şi permit infiltrarea unor metafore pe care le depistezi mai mult în ritmul dialogurilor, în gesturi şi în fluiditatea narrativă. La un moment dat, prin ritmul unei fluidităţi languroase, ai impresia că textul este o epidermă ce respiră stranietatea prin toţi porii, care face din revelaţiile personajelor nişte ecouri sub forma unor vapori ce par ieşiţi dintr-o lume străină, aproape nevăzută, dar omniprezentă în temerile sau în fanteziile fiecăruia.

Învecinarea sexualităţii cu misterului şi poeticul nu este o noutate pentru cititorii lui Baricco. Dar parcă în nici un alt roman această apropiere nu a luat forma unei alegorii suprarealiste în acelaşi timp volatilă precum nişte contururi vagi, şi densă printr-o mărturisire neprevăzută aruncată cu nonşalanţă în preludiul unei iniţieri erotice. Scriitorul italian a devenit astfel un mastru al carnalului vaporos. Cu cât amănuntele erotice devin mai palpabile, mai profane, cu atât se măreşte doza de suprareal, în care atingerile vulgare încep să se evapore spre o dimensiune spirituală a erotismului. Personajele caută perfecţiunea printr-un erotism pe care îl feresc de profanarea vulgarităţii considerate drept o concesie făcuta unei existenţe banale, deposedate de sensuri ascunse, enigmatice. În acelaşi timp, enigmaticii protagonişti mai caută acel erotism prin care voluptatea carnală îi va pune faţă-n faţă cu ei înşişi, cu originea tristeţilor, limitelor şi a tuturor adevărurilor pe care nu le pot numi, dar care au fost mereu prezente în umbră.

Nu i-ar fi deloc greu unui cititor pasionat de filmul experimental, de artele vizuale hibride, şi care deţine capacitatea de a detecta exact momentul în care banalul ia calea insolitului într-o manieră cât se poate de discretă, să îşi imagineze romanul Mireasa tânără, datorită personajelor masculine conturate vag, golurilor sau straniului reflectat în obiectele cotidianului, asemenea unui film în care Bertolucci i-ar îndemna pe bărbaţii pictaţi de Rene Magritte să păşească dincolo de limitele compoziţiei şi de uşile ce dau spre un orizont nelimitat pentru a se trezi, pe neaşteptate, în holul unei case vechi, apoi în salonul în care este în toi un banchet al prezenţelor ispititoare, dar indescifrabile precum trupurile apărate de anonimatul intrigant oferit de o mască veneţiană.

Mireasa tanara - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here