Mlastina (La isla minima) – O ancheta in plina dictatura a tacerii

0
311

La isla minima - thumbMlaştina(La isla minima), apreciat de criticii premiilor Goya, este genul de film în care NU finalul anchetei poliţiste şi elucidarea misterului privind indentitatea criminalului sunt importante, ci revelaţiile psihologice despre natura umană prinsă în păienjenişul unei comunităţi lipsite de speranţă, încremenite în resemnare şi târâte de pe-o zi pe alta de legile tăcerii sinistre. Iar dacă această societate aleasă pentru a reflecta slăbiciunile umane adunate la un loc se restrânge la o comunitate din Spania rurală, abia ieşită de sub regimul lui Franco, atunci vei avea un tablou al modului în care o dictatură, ca model universal de supremaţie diabolică, şi-a păstrat cutumele înfiorătoare în reflexele cotidiene de autoconservare cu preţul toleranţei faţă de atrocităţi, asemenea unei căpuşe ale cărei picioare rămân înfipte în carnea victimei parazitate.

Aşa cum îi sta bine unui scenariu demn de acea îmbinare dintre filmul poliţist şi thrillerul psihologic, atrocităţile nu sunt prezentate ostentativ, în scene sângeroase, dar se infiltrează prin tăceri complice sau detalii care pot amplifica fiorii spectatorului la graniţa dintre suspans, revoltă şi dezgustul faţă de laşitatea colectivă pe măsură ce sunt scoase măruntaiele dintr-un peşte lipicios, în timp ce se vorbeşte despre trecutul victimelor şi este admirat penajul sângeriu al unei păsări pe fundalul unui apus în nuanţe incandescente. Modul în care sunt alese cadrele şi sunt derulate scenele având cea mai mare încărcătură dramatică îţi dă de înţeles că trebuie să te pregăteşti psihologic pentru a pătrunde într-o lume necunoscută, deşi a fost acolo de la începutul timpului, când au fost create şi peisajele mirifice, captate de undeva de sus, dar şi toate acele scursuri abjecte infiltrate în mijlocul naturii virgine. Imaginile ce par captate de un ochi omniscient, omniprezent, al unei instanţe ce sălăşluieşte undeva deasupra lumii, ţin locul introducerii de tipul A fost odată ca niciodată, doar că magicul tărâm atemporal include un realism visceral şi fecioare despletite arunctate cât colo de un prince charming local ce se dă băiat rău. La isla minina îţi promite o poveste între cer şi pământ, cu toate ingredientele unei parabole moderne despre păcatele capitale, despre frumuseţea umană putrezită în mijlocul convieţuirii resemnate cu acel rău prezentat în forma lui cât se poate de lumească, debarasată de nuanţele interpretării subiective şi de metaforele unui liber arbitru.

Încă de la primele scene, care prezintă imaginea din satelit a localităţii ce pare aruncată în mijlocul unor canale mlăştinoase, mărginite de stufăriş, dar şi de terenuri aride, simţi că eşti pregătit dinainte să descoperi nişte amănunte şocante, ale unui rău atemporal, dar bine ascuns în coconul pietrificat al unor cutume locale, în care imaginea justiţiei este deformată, la fel şi percepţia privind pedepsele, consecinţele şi raportul de forţe dintre victime şi călăi. De fapt, cadrele menite să amplifice suspansul atât de bine dozat în detalii şi mimici, încât aproape că nu mai este nevoie de replici prin care să-ţi fie transmise concluziile, oscilează între peisajul misterios şi rău-prevestitor, văzut de sus, şi agitaţia de la sol, unde încep să fie descoperite, în stufărişul paradiziac, corpurile unor tinere mutilate, despre care localnicii nu au cuvinte frumoase atunci când vine vorba de reputaţia lor. Ce au în comun victimele? Toate au vrut să părăsească orăşelul unde şansele unor visuri împlinite deveneau aproape nule, odată prinse într-o letargie socială marcată de sărăcie, corupţie bine împământenită şi greve fără vreun rezultat notabil, şi toate au fost iubitele unui fante local având alura unui loverboy penibil care imita modelele masculine din revistele de modă. Ar mai fi şi alte puncte comune, dar localinicii se feresc să ofere informaţii, şi nici garda civilă nu este prea fericită atunci când anchetatorii Juan (Javier Gutierrez) şi Pedro (Raul Arevalo) agită stufărişul secretelor în care traficul cu heroina, braconajul şi contrabanda rotunjesc veniturile tuturor când se termină sezonul recoltei.

Arşiţa umedă ce pune stăpânire pe localitatea uitată de lume, prejudecăţile arhaice privind moralitatea adolescentelor ucise, rezistenţa în faţa unor anchetatori ce nu sunt de-ai locului alcătuiesc un peisaj al dezolării sinistre şi al suspansului demn de o poveste ieşită din timp. Viziunea regizorală a lui Alberto Rodríguez (After,Seven Virgins) îmbină elementele unui thriller cu atmosfera misterioasă a unui roman sud-american în care superstiţiile şi crimele formează o încrengătura ce depaşeşte nevoia de justiţie raţioanală, devenită inutilă, amintindu-ţi de satul descris în faimosul roman scris de Guillermo Arriaga – Un dulce miros de moarte – peste care se presară acel malefic atemporal cu tentă existentialistă noir, având rădăcini abisale scoase la suprafaţă fără a se recurge la cuvinte, din povestirile şi romanele scrise de Juan Carlos Onetti, cu al său oraş fictiv, care disimula realul în forma lui uneori brutală şi dezolantă. Scenariul permite o amplificare a suspansului şi a misterului care te ţine cu sufletul la gură cu cât ritmul acţiunii este încetinit pentru a le permite detaliilor sugestive să se lăfăie în prim-plan fără a fi nevoie de o prelungire a cadrelor pentru a crea impresia că ai de-a face cu acel no man’s land încremenit în propriile-i legi nescrise, încât oricine doreşte să le schimbe devine un intrus, cu atât mai izolat şi ţinut la distanţă cu cât isistă să fie considerat un reprezentant al autorităţii centrale, aşa cum sunt şi cei doi anchetatori cu viziuni opuse, în pielea cărora intră, printr-un rol credibil, actorii Javier Gutierrez şiRaul Arevalo.

De fapt, acest no man’s land, în care până şi crimele au ritualuri bine ancorate în legile arhaice ale dominaţiei machiste, ale luptei pentru supravieţuire şi ale rănilor cicatrizate într-o crustă a tăcerii colective, putea fi la fel de bine un sat dintr-o ţară sud-americană aflată sub dictatură şi în care grupările paramilitare fac legile în comunităţile izolate, sau un oraş din sudul segregaţionist al Statelor Unite – relaţia dintre cei doi anchetatori care ajung să reprezinte opoziţia dintre cel provenit dintr-un mediu tradiţionalist, care nu crede în civilizarea peste noapte şi preferă să îşi termine ancheta imitând stilul de viaţă al localnicilor până într-acolo încât îşi desfăşoară interogatoriile în cârciumă dând de băut pentru descreţirea limbilor, şi cel care vrea să apere idealul unei societăţi emancipate, democratice, îţi aminteşte de relaţia dintre cei doi anchetatori interpretaţi de Gene Hakman şi Willem Dafoe în Mississippi Burning, deoarece şi în filmul Mlaştina adevărul zace îngropat în teroare, iar capacul odată ridicat scoate la iveală o colcăială de secrete ce duc spre un fel de baron local ce îşi făcea de cap într-un han pitoresc, spre un şef al poliţiei vândut acestuia şi spre un tată îndurerat ce are propriile învârteli. La fel ca în filmul despre sudul retrograd, pistele ce vor duce la elucidarea crimei devin o breşă facută până la urmă de cei supuşi terorii în sistemul machist, prin vocea personajelor feminine şterse, fantomatice în desişul afacerilor masculine cu temelii mâloase, în care toţi au de câştigat dacă ştiu când să întoarca privirea de la nedreptatea în formele ei groteşti.

La isla minima este un film pe care îl apreciezi şi datorită unui scenariu care te ţine captiv până la ultima scenă, chiar dacă îţi dai seama după primele 20-30 de minute că finalul anchetei este previzibil. Într-un loc unde nimic nu pare să se fi schimbat de când au fost lăsate pe lume sărăcia, frica, ispita şi lăcomia feroce, asemenea unor amulete ce fac trecerea, în cazul “fericit”, spre şlefuirea instictelor pentru adaptarea la normele sângeroase, iar în cazul nefericit, spre lumea celor morţi, până şi enigmele sinistre ce însoţesc delictele rămân departe de complicatele mecanisme ale unui rău sofisticat ce ar permite o prelungire a misterului şi o inducere în eroare a spectatorului. La un moment dat ai impresia că adevăratele motive care te fac să vezi filmul până la capăt nu sunt nici pe departe suspansul şi expectanţele privind ingeniozitatea anchetei detectiviste, ci o inepuizabilă şi tentantă curiozitate de a privi încă o dată, dintr-o postură securizantă de spectator, simbioza purulentă între atrocitate şi complicitatea devenită un mecanism al unei autoconservări ce ignoră scrupulele.

Revolta, pe care o simţi încă de la începutul filmului alături de personajele impresionate până la furie de moartea victimelor, rămâne doar o scânteie în privirea acuzatoare a unui poliţist care descoperă un detaliu terifiant din biografia colegului său de anchetă, apoi ia forma detaşării unui spectator ce priveşte a nu ştiu câta oară un documentar despre lupta pentru supremaţie într-o mlaştină, unde animalele şi-au păstrat reflexele unui creier rudimentar, de reptilă. Asemenea unor trândave reptile ce pândesc, dar nu ies din habitatul previzibil, majoritatea personajelor din film îţi arată că nu trebuie să cauţi adevărul, ci doar să îl aştepţi, deoarece misterul nu rezidă în motivele din spatele atrocităţilor, ci în mecanismele interioare care le-au conservat intacte, aceleaşi mecanisme care te pot împiedica să te bucuri de finalul unui anchete în care dreptatea nu este decât un detaliu accidental şi efemer al ciclicităţii instinctuale ce ajunge să redefineasca binele şi răul într-o lume sufocată între mlaştină şi cer, în acel spaţiu suspendat, care apare obsesiv în cadrele ce permit trecerea de la un indiciu al anchetei la altul.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here