Moartea la Deptford – Hipsterul in Londra Elisabetei I

0
495
Cel care i-a deschis calea lui William Shakespeare – Christopher Marlowe – a fost ceea ce poate fi numit azi un rebel, un artist al căii nebătătorite, al scenelor de la marginea oraşului şi al teatrelor improvizate în locuri neconvenţionale. A pus întrebări incomode prin vocea personajelor exotice din piesele sale istorice, a hulit împotriva sistemului şi a manipulării prin dogmă, a pus la îndoială valorile bătute în cuie şi percepţia legată de rolul unui cărturar aflat între scena unui teatru independent din zonele urbane de graniţă, masa de studiu şi tejgheaua unei cârciumi rău-famate. Ar putea fi considerat un hipster al epocii sale, doar că abaterea de la  normele şi traiectoria ce asigurau uniformizarea socială putea oricând să facă din scenă un eşafod.
Moartea la Deptfordseamănă cu o scenă exuberantă plină de chefliii unei taverne imortalizate pentru posteritate în tabloul unui pictor din Ţările de Jos, tablou atârnat sfidător în biblioteca sobră a unei prestigioase universităţi din Anglia elisabetană de un stundent care terfeleşte inteligent dreapta învăţătură îngurgitată docil de colegii lui între zidurile reci. Un astfel de student pus mai degrabă pe scandal decât pe studiul ce i-ar fi asigurat o parohie călduţă într-un orăşel unde o diplomă de la Cambridge ar fi însemnat depăşirea condiţiei umile atribuite unui fiu de ciubotar, este şi Christopher Marlowe, poetul elisabetan ce i-a pregătit pe contemporani pentru ce avea să fie dramaturgia lui William Shakespeare, nu înainte de a-l eclipsa prin faima sa de artist năbădăios, invidiată până şi de un rock star al anilor ’60 datorită înghesuirii atâtor fapte împotriva moralei şi întâmplări tumultuoase în doar 29 de ani de viaţă. Dacă acestor aventuri picante menite să-i condimenteze aura de poet li se adaugă şi controversata implicare în temutul Serviciu al Coroanei, în calitate de spion şi agitator împotriva celor fideli Papei, ce doreau să-i dea tronul Mariei Stuart- acea rivală de moarte a Glorianei şi a Bisericii Anglicane- atunci ai toate motivele pentru a considera ultimul roman scris de Anthony Burgess o ţesătura erudită aşezata pe masa unei taverne londoneze pentru a se îmbiba de autenticitatea picarescă a secolului al XVI-lea, cu ai săi dramaturgi ce se dadau unor ospeţe cât se poate de vulgare, dar nu vulgarizante.

Moartea la Defptford - Londra

Anthony Burgess, redescoperit în calitatea de fin cunoscător al rafinamentului elisabetan, cu ale sale poetice jocuri de cuvinte arhaice, gata să le dea bătăi de cap unor cititori de literatura engleză contemporană, şi-a asumat mai degrabă rolul unui povestitor cu har decât al unui cărturar erudit, reuşind să transforme imaginea unei epoci asociate mai mult cu eleganţa intelectuală şi cu ţinutele extravagante (ce împodobeau nişte mimici statuare în picturile lui Holbein) în tablouri vivante ale traiului de zi cu zi din Londra sfârşitului de secol XVI. Marlowe îşi făcea veacul într-o Londră considerată un oraş mai degrabă scârnav, cu mirosuri tari şi versuri scrise pe mesele unei cârciumi soioase, unde portretele delicate ale unor dramaturgi se pierd imediat printre chipurile hulpave roase timpuriu de vicii şi de patimi cu iz primitiv, a căror putreziciune este redată de Burgess printr-un lirism al cotidianului dominat de foşgăiala norodului, demn de scenele gălăgioase pictate de Bruegel sau de Adriaen Brower. Poeţii din epoca lui Marlowe nu stau în turnuri de fildeş, ci lângă tejgheaua în jurul căreia se adună actorii teatrelor din zona liberă, unde şeriful nu-şi mai poate impune autoritatea, iar versurile sunt recitate printre gemetele care tot răzbat din lupanarele deţinute de cel care a înfiinţat şi celebrul teatru The Rose, nu departe de arenele unde se ţineau luptele cu urşi, că doar teatrul însemna în primul rând spectacol, aşadar nu trebuia să fie izolat într-o zonă imaculată, ci trântit chiar în mijlocul distracţiilor gustate de vulgul pentru care şi eşafodul era considerat o scenă.

Moartea la Deptford - teatrul - desenRomanul despre Marlowe nu îţi dă voie să te opreşti prea mult asupra notelor de subsol, asemenea unui elev sârguincios (decât la a doua citire), obligându-te să-l parcurgi în ritmul acela de cavalcadă în care dădeai gata, cu sufletul la gură, un roman de capă şi spadă scris de Alexandre Dumas, plin de comploturi şi aventuri periculoase ce făceau parte dintr-un ritual de trecere de la inocenţă la faptele de vitejie care salvau onoarea unei regine. Moartea la Deptford este un roman de aventuri pentru oamenii mari, ce au câteva lecturi serioase la activ, fiind şlefuit cu trimiteri la dialogurile lui Platon şi la poeţii antici, prin care personajele îşi legitimează amorul blamat în acea perioadă, având totodată farmecul unui roman subversiv, dat din mână-n mână în tavernele precum nişte hrube înecăcioase, datorită stilului savuros ce poate fi comparat cu festinul în care preparatele aristocraţilor sunt vârâte în sosurile grele ce-i pot ostoi pe cuţitarii, puşlamalele, căruţaşii, poeţii rămaşi fără un şfanţ, şi pe spionii gata să-i recruteze pe stundenţii care nu cred înainte de a cerceta şi cu pântecele.

Că nu ai de-a face cu portretul unui artist cu guler scrobit şi mimică sobră ţi-e clar încă de la primele pagini ale unui roman iconoclast. Dar ceea ce-ţi pregăteşte Burgess întrece orice tentativă privind o demitizare care să dea de pământ cu naivitatea ţâncilor obligaţi să-i cunoască pe clasici mai mult din ediţiile aniversare pe care scrie Opere complete. Şi Burgess poate fi socotit un profesor căzut de tot cu nasul în volumele de colecţie luate de la un anticar, dar preferă un demers pedagogic inversat. În loc să ia prostimea şi să o mâne spre clădirile impozante devenite veritabile trezorerii culturale, îl ia pe marele dramaturg şi îl readuce în locul de unde a plecat înainte de a fi canonizat de academicieni: teatrele devenite nimic altceva decât nişte arene ale entrttainment-ului, aşa cum era el înţeles în perioada elisabetană. Teatrul din vremea lui Marlowe nu era decât o alternativă mai puţin sângeroasă (cu mici excepţii, şi aflăm din carte de ce) la spectacolele cu lupte între câini şi urşi sau la icnetele din casele de toleranţă. Dramaturgii, fie că urmăreau sau nu să ridice prostimea din glodul ignoranţei, făceau, în primul rând, un spectacol de zile mari pentru ochii şi urechile vulgului, aşadar Burgess are grijă să nu-şi cruţe, nici el, cititorii.

A devenit unul de-al nostru, de-al actorilor, al celor ce hrănim cu poveşti sângeroase sau comicării foamea de distracţie a semenenilor noştri (…) The Rose[teatrul]nu mirosea a roze, ci, mai curând, a clei şi vopsea, şi a subraţul prostimii plătitoare. Se afla între arena pentru lupte cu urşi şi cea pentru lupte cu tauri (…) Tot aici erau şi bordelurile lui Henslowe, unde nu se vărsa decât sângele virginelor de doisprezece ani, la un preţ foarte ridicat şi numai pentru muşterii de soi.
Nu lipseşte nici descrierea plastică a unui teatru elisabetan, cu toată arhitectura lui şi butaforiile improvizate din aproape nimic.
Nouă, celor ce jucam acolo, The Rose ni se părea o construcţie pe cinste. Planul ei aducea mult cu cel al curţilor din hanurile unde îşi avea obârsia infamă mesteşugul nostru. Astfel spus, avea nişte balcoane mai înalte şi mai joase, de jur-împrejur, care însă nu dădeau spre dormitoare şi care erau mobilate cu bănci pentru plătitorii de şilingi ce se uitau de sus la plătitorii de penny. Şi scena propriu-zisă îşi avea propriul balcon, numit terasăsau tărasă, iar deasupra acestuia se înălţa un foişor cu un steag ce flutură în vânt pe durata celor două ore de spectacol. Scena era o estradă care înainte în mijlocul spectatorilor ce stăteau în picioare, prevăzută cu nişte coloane ce susţineau tavanul sau cerul cu zodiacul pictat pe el. Avea şi o trapă care dădea în beciul care putea fi iadul nostru, al creştinilor, sau un infern păgân. În partea din spate a scenei se află un spaţiu căruia noi îi ziceam buzunar unde actorii puteau fi înfăţisaţi în timp ce discută, studiază sau comit un omor nevazuţi de altcineva, căci aici există o perdea subţire, ce putea fi ridicată sau coborâtă, după caz, şi care avea o broderie fină de trandafiri cusuţi de târfele lui Henslowe în puţinele lor clipe de răgaz. Intrările şi ieşirile se făceau pe uşi aflate în stânga şi dreapta scenei (…)existau toate condiţiile pentru o acţiune rapidă şi schimbarea spaţiului, aici e Sciţia, aici e Persia sau nu, aici nu-i nicăieri, aici e doar canonada cuvintelor, iar canonada asta poate să se reverse asupra mocofanilor care stau gură-cască sau asupra celor care au plătit mai mult.

Moartea la Deptford - teatru interiorpictura: Walter Hodges; sursa imagine: www.rosetheatre.org.uk

 Deşi l-a transformat pe Marlowe într-un rebel fără limite, ce-ţi dă impresia că poate avea Londra la picioare datorită pieselor controversate, în care poate spune orice folosindu-se de personaje la fel de slobode la gură şi de pătimaşe, Burgess are grijă să-ţi amintească mereu de societatea închistată din perioda elisabetană, în ciuda marii densităţi de artişti ce au revoluţionat literatura europeană. Londra lui Marlowe tolerează mai mult libertăţile poftelor carnale şi gurmande, dar este plină de urechi vigilente care-i spionează pe maeştri plăcerilor artistice, mai ales când îşi propun să hrănească vulgul. Să nu uităm că ne aflăm în perioada în care Biserica Anglicană este ameninţată de catolicii sprijiniţi de monarhii ce nu văd cu ochi buni expediţiile piraţilor aflaţi în slujba Coroanei ce s-a dezis de autoritatea Vaticanului. Teama de comploturi orchestrate de supuşii regilor catolici şi vânătoarea de trădători ating nişte cote alarmante pentru libertatea unui artist, ce se poate trezi peste noapte, din rolul de regizor în cel al protagonistului distribuit într-un spectacol final pentru prostime, ce ia forma propriei execuţii. Toată forfota Londrei, ce-şi revarsă artiştii deveniţi spionii Coroanei până-n Franţa sau Ţările de Jos, ascunde şi teroarea ce planează asupra tuturor. Iar cei invidioşi pe succesul precoce atins de Marlowe abia aşteaptă ocazia de a fructifica versurile curajoase ale acestuia pentru a-l acuza de erezie. Toate dialogurile privind relaţia dintre credinţă, ritualuri şi manipularea încurajată de clerici sunt răstălmăcite de rivalii săi, într-o maşinaţiune ce poate nimici o reputaţie în ochii Reginei circumspecte.

Pendularea între scenă şi camerele secrete, unde se adunau spionii, devine sursa tensiunilor şi a suspansului demn de un roman palpitant de capă şi spadă, bine căptuşit cu trimiteri spre literatura antică, dar şi spre operele unor dramaturgi elisabetani. Burgess stăpâneşte abilitatea de a-ţi livra cunoştintele enciclopedice despre arta din epoca lui Marlowe prin pasaje captivante, în care acţiunile şi escaladarea unor conflicte religioase te ţin cu sufletul la gură, chiar dacă nu eşti familiarizat cu istoria Angliei. Te vor ajuta însă notele de subsol, prin care traducătorul romanului, profesorul George Volceanov, îţi prezintă informaţii mai puţin ştiute despre dramaturgia elisabetană şi despre moravurile unei epoci.

Moartea la Deptford este povestea unui artist ce a trăit acum sute de ani, dar, care, prin întrebarile privind relaţia din Stat şi Biserică, dintre clerici, putere, artă şi cenzură, sau legate de libertăţile individuale, devine parcă unul de-al nostru. Prin ochii lui Burgess, Marlowe se apropie de noi datorită unor drumuri deschise în epoca lui.

Moartea la Deptford - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

feature image:www.marlowe-society.org si wikipedia.org

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here