Mon Roi – Eu.Noi.

0
641

În franceză, genunchi se traduce prin genou, iar modul în care se aud sunetele ar putea forma două cuvinte rostite separat: Je (Eu) şi Nous (Noi). Acea latură a psihologiei care se ocupă de relaţia somatică dintre psihic şi corp zice, prin cuvintele medicului din film, că durerile genunchiului ascund o durere sufletească, greu de acceptat şi, mai ales, de dus. O durere la fel de grea precum o relaţie de cuplu epuizantă. Când posesoarea durerii, Tony, o avocată din Paris, ajunge în cabinetul psihologului de la centrul unde îşi trata ligamentul rupt în timpul unui accident de ski, în paralel cu sedinţele de fizioterapie încep să i se deruleze în faţa ochilor nişte flaskback-uri deopotrivă sfâşietoare şi amuzante, prin care îşi revede legătura toxică de cuplu alături de Giorgio, un afemeiat charismatic şi un şarlatan emoţional instabil, interpretat credibil de Vincent Cassel. Rolul protagonistei i-a adus lui Emmanuelle Bercot premiul pentru interpretare feminină la ediţia din 2015 a Festivalului de Film de la Cannes.

După cum îţi dă de înţeles şi titlul, Mon Roi este genul de film care surprinde zbaterea unui personaj feminin într-o relaţie de cuplu bazată mai ales pe acea dependenţă emoţională greu de vindecat, hrănită de fascinaţia proiectată asupra unui bărbat seducător, narcisist, înzestrat cu acel simţ al umorului irezistibil ce maschează de fapt agresivitatea şi nevoia de a deţine controlul, şi prin care îşi sedează victima ori de câte ori aceasta vrea să iniţieze o discuţie lucidă, ce ar sparge vraja ţesută de partenerul charismatic. Lui Vincent Cassel îi iese de minune rolul lui Giorgio, un seducător fără empatie şi multe scrupule, care pentru toţi cei din jur este un adult cu aere penibile de adolescent întârziat, mai puţin în ochii lui Tony, partenera lui, ce devine vulnerabilă emoţional în relatia cu el şi transformată într-o marionetă din cauza dorinţei de a-şi salva cu orice preţ căsnicia. Emmanuelle Bercot şi Vincent Cassel reusesc să susţină un scenariu minimalist, omniprezent în cinematografie, prin jocul actoricesc şi prin replicile pline de umorul spumos ce marchează pornirile violente (mai mult de ordin psihologic) ale personajului masculin, ce poate trece uşor de la postura de Casanova amuzant la mimicile unui psihopat seducător ce oscilează între două stări emoţionale opuse.

Vei întâlni în filmul regizat de Maiwenn o poveste impecabil construită din perspectiva macanismelor psihologice prin care sunt expuse trucurile subtile ale manipulatorului şi etapele instalarii unei dependenţe emoţionale. Lor li se adaugă un comic amar, specific psihopatului ce vrea să îşi imobilizeze psiholoc victima, care pot resuscita interesul spectatorului în faţa unor scene previzibile şi a unor dialoguri devenite deja nişte patternuri în cinematografia ce abordează relaţia de cuplu. S-au facut prea multe filme despre acel montaigne rousse în care personajul feminin sedus de un partener fără scrupule trece de la extazul primelor întâlniri la agonia abandonului şi a ignorării ostentative în favoarea unui exemplar feminin mai tânăr şi mai apropiat de standardele de frumuseţe impuse de revistelefashion, dar Mon Roi are un quelque chose ce te face să rămâi lipit de scaun până la final pentru a vedea (sau nu) dacă Tony va ieşi din plasa de păjanjen ţesută de propria minte captivată de personalitatea lui Giogio, odată ce va părăsi centrul de fizioterapie, unde îşi tratează nu doar ligamentul, ci şi ego-ul în compania unor personaje secundare ce dau sarea şi piperul unor scene ce s-ar dovedi triste, dezolante.

Mon Roiare avantajul de a se baza pe un scenariu a cărui importanţă va trece în plan secundar pentru a le permite actorilor să îşi dezvăluie calităţile. Îi vei aprecia pe Vincent Cassel în rolul arogantului crai trecut de prima tinereţe, care îşi derutează victima cu aerele de copil neajutorat când este prins cu mâţa-n sac, şi pe acea  a lui Emmanuelle Bercot interpretând unui personaj feminin ce se apropie de patruzeci de ani şi care îşi dă voie să treacă de la costumele androgine din sala de tribunal la cele de stundentă amorezată până peste cap de tipul mereu înconjurat de manechine, ce degajă încrederea în sine a seducătorului care stăpâneşte ringul plin de femele ce vor să-i intre în graţii, cedându-le uneori o privire aprobatoare, de parcă ar fi un rege adorat ce împarte clemenţa printre supuşii fideli după bunul plac.

Mon Roieste genul de film psiholgic în care interesul este menţinut de acele răsturnări spectaculoase nu de situaţie, ci legate de raportul de forţe din relaţia de cuplu, de acea direcţie spre care se îndreaptă dialogurile. Pe măsură ce urmăreşti escaladarea tensiunilor şi încercarea personajului feminin de a se vindeca, de a renaşte din propria cenuşă, te vei simţi tras pur şi simplu în vârtejul obositor al reacţiilor emoţionale, rezonând cu protagonista culpabilizată de propriul călău autodeclarat victima unei neveste isterice. Îi vei simţi revolta, disperarea specifică unei deziluzii ce poate duce spre o prăbuşire interioară până la sufocare, şi vei fi scârbit de personajul masculin interpretat de Vincent Cassel, dându-ţi seama că nu-ţi trebuie un scenariu amplu sau original, ci doar o interpretare impecabilă şi acea consistenţă psihologică menită să-l implice pe spectator în suişurile şi coborâşurile ameţitoare până ajunge să simtă prin toţi porii stările personajului în care se regăseşte cel mai bine. La final nu îţi mai rămâne decât să te întrebi până unde se poate trasa linia dintre plăcere şi dependenţa toxică dintr-un cuplu, iar cele două personaje au grijă să o mute exact când ai crezut că pot ajunge la o concluzie, la un game over.

Mon Roia fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here