Monsieur Hire – iubirea in singuratate

0
258

Din când în când mi se întâmplă să dau peste un film foarte bun despre care nu ştiam nimic. Pur şi simplu răsfoiesc recenzii, mă uit peste topuri şi dintr-o dată un titlu care nu pare să spună multe apare. Când am găsit Monsieur Hire (1989) mă aflam pe site-ul lui Roger Ebert  la pagina cu GREAT MOVIES. Am căutat foarte puţin despre el, pentru că nu voiam să aflu detalii care să îmi strice plăcerea (încă de când am văzut posterul aveam o presimţire că e un film care o să îmi placă enorm).

Hire (Michel Blanc) este un croitor timid şi singuratic care devine suspectul principal în uciderea unei fete. Comportamentul său considerat de ceilalţi drept ciudat îl face să pară tot mai vinovat în ochii detectivului (André Wilms). Pe lângă acest fapt Hire mai are şi o plăcere ascunsă, îi place să o urmărească în secret de la fereastră pe vecina sa Alice (Sandrine Bonnaire). Într-o seară, însă, este descoperit din cauza unui fulger, iar Alice speriată va încerca să îl abordeze pentru a înţelege care este mai exact treaba cu el.

În cazul acestui film un mare merit îl are regizorul Patrice Leconte, care adaptează romanul lui Georges Simenon, în aşa fel încât partea poliţistă ajunge să nu ne intereseze atât mult ca aspectele psihologice ale personajelor. Spre exemplu, singurătatea lui Hire mi s-a părut copleşitoare. Personajul lui Leconte trăieşte într-o lume în alb şi negru, fără niciun pic de culoare. Priviţi-i doar îmbrăcămintea sa. Costumul negru, pantofii negrii, cămaşa albă, toate curate, călcate şi croite exact pe mărimea sa. Până şi şoarecii pe care îi are sunt albi.

Încă de la început Hire mi se pare că este fascinant prin viaţa extrem de organizată pe care o are. Totul de la curăţenia din casă, până la îmbrăcămintea sa şi părul mereu pieptănat, inspiră o fire foarte atentă, poate chiar prea atentă. Cu toate acestea oamenii din jurul său nu îl văd aşa cum e. Sunt speriaţi parcă de prezenţa lui prea sumbră. Faptul că nu vorbeşte mult îi face să-l vadă ca pe un om antisocial şi ciudat. Nu îl văd niciodată în compania cuiva şi îl cred instant neprietenos, nici măcar nu încearcă să-l abordeze. Oare de când a devenit singurătatea aşa ciudată? Nimeni nu se întreabă dacă lui, de fapt, îi place viaţa pe care o are aşa cum e? Imediat cum îl văd singur proiectează asupra sa propria lor frica de singurătate. Însă dacă tu nu poţi să îţi imaginezi cum ar fi să fii singur sau singură, asta nu înseamnă că este ceva rău.

Hire îşi vede în continuare de viaţă, însă este un moment în care are un comportament anormal. Foarte puternic înscris în fiinţa umană este instinctul de supravieţuire. Când eşti atacat te aperi. Ei bine Hire nu face asta. Ascultă cum detectivul îl acuză fără să îl contrazică. De ce? Nu spune nici măcar un cuvânt prin care să îşi demonstreze nevinovăţia. Iar asta pare că nu se potriveşte cu felul său organizat de a trăi. Şi atunci realizăm că undeva, ceva,  s-a schimbat. Hire are un motiv, un om aşa „curat” ca el trebuie să aibă un motiv pentru care alege să păstreze tăcerea. Nu vreau să stric filmul nimănui, deci nu mai continui pe direcţia asta.

Un moment care schimbă puţin tonul filmului este apariţia lui Alice, sau mai bine zis, momentul în care descoperă că este urmărită. Atunci, această femeie năvăleşte în lumea lipsită de culoare a lui Hire. Îi pătează alb-negrul impecabil şi îi cucereşte inima timidă. Dragostea lui Hire dă filmului un puternic caracter erotic. Leconte, printr-o imagine elegantă, ne arată cum Alice este văzută când se îmbracă sau dezbracă, singură sau cu prietenul ei, trează sau adormită. Scenele pasionale de voaierism au un erotism tăcut şi incitant. Probabil, fără să arate nuditate sau faze pline de sexualitate, Laconte creează una dintre cele mai senzuale şi sensibile poveşti pe care le-am văzut până acum.

Iar ceea ce te va ţine captivat pe întreaga durată a filmului este incapacitatea de a înţelege pe deplin sentimentele personajelor. Iubirea lui Hire este imensă. Nimeni din film nu o poate descifra. Pentru toţi, inclusiv pentru spectator, ea este adâncită în mister. La fel putem afirma şi despre Alice. Aproprierea ei bruscă de Hire, prietenia şi sentimentele ei sunt confuze. Te îndeamnă spre bănuieli. Şi astfel priveşti filmul fără să fii vreodată sigur de ceva, adâncit într-o tensiune plină de rafinament şi învăluită într-o muzică tristă.

Foarte rar un film m-a întristat în aşa fel ca acesta. Poate şi pentru că într-o oarecare măsură îl înţeleg pe Hire, de fapt, cred că toţi îl înţelegem puţin. El, poate mai mult decât un singuratic, este omul orbit de dragoste. Lipsit de experienţă, străin emoţiilor, Hire este este asemenea unui copil când vine vorba de iubire. Iar dragostea lui pură şi sinceră este sfâşietoare, fiindcă ştim atât de bine că un astfel de sentiment este foarte periculos, mulţi fiind cei care abia aşteaptă să profite de el.

Dacă nu l-aţi văzut, trebuie să-l vedeţi. Dacă l-ați văzut, să-l revedeţi. Ceea ce a reuşit să aducă pe ecran Leconte este una dintre cele mai frumoase şi emoţionate poveşti. O lume în care fiecare privire şi fiecare gest transmit o senzualitate imensă şi care demonstrează atât de bine că ceea ce vedem nu este întotdeauna ceea ce pare a fi.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here