My Tango with Barbara Strozzi – Unde poate duce obsesia pentru frumoasa venetiana din tablou

0
665

Amuzant, dar şi profund atunci când tratează problemele serioase ale omului contemporan, sensibil, dar şi caustic la adresa supradozei de romantism facil ce ameninţă literatura bună, accesibil, dar şi plin de spiritul ironiei erudite ce virează spre interpretările năstruşnice ale unor capodopere sau ale unor scrieri sacre, romanul My Tango with Barbara Strozzi le are pe toate. Se vor bucura de el şi cei autodeclaraţi visători sentimentali, şi cinicii irecuperabili. Totuşi, cel mai bine răsplatiţi pentru timpul acordat vor fi cititorii incapabili să-şi imagineze viaţa fără artă şi arta fără imixtiuni şirete în existenţa celui ce o admiră, până într-acolo încât ajunge să-i schimbe traiectoria emoţională, fie că este vorba despre un film şocant, o pictură dedicată unei femei irezistibile sau o compoziţie muzicală.

Romanul scris de Russell Hoban îi unge pe suflet şi pe cei dornici să citească poveşti în care iubirea învinge toate obstacolele, însă le dă apă la moară şi celor dornici de a-i lua în râs pe aceşti adepţi ai miturilor amoroase, cum ar fi cel privind întâlnirile predestinate dintre două suflete-pereche. Scriitorul are şi răbdare faţă de cei introspectivi, potolind până la urmă şi pofta de suspans şi de neprevăzutul ascuns dincolo de aparenţe. Încă de la început ţi se promit episoade intense, desprinse parcă dintr-un thriller psihologic, la care se adaugă remarcile originale îmbibate de umorul inteligent ale unui narator autoironic. Există şi un bonus pentru devoratorii de filme şi pentru cei pasionaţi de pictură: câteva referinţe cinefile plasate inspirat în contextul dramatic al relaţiilor umane din roman, nişte abordări nonconformiste ale mesajelor din spatele unor tablouri sau compoziţii ale muzicii clasice devenite simboluri universale. Aceste referinţe nasc pagini spumoase ce devin memorabile şi care se transformă în indicii preţioase pentru înţelegerea motivelor din spatele acţiunilor ce par să se potrivească precum piesele unui puzzle. Datorită referinţelor culturale, descoperi aceste piese-lipsă, dar şi legăturile ingenios construite dintre ele, născocite prin ideile unui scriitor ce ştie cum să scoată cele mai interesante înţelesuri pe care le pot pescui nişte contemporani din creaţiile unor clasici.

My Tango with Barbara Strozzi s-ar fi putut transforma în clasica poveste a bărbatului (veşnic naiv), păcălit de eterna femeie fatală, aparent inaccesibilă, ce îl abordează, seduce, manipulează şi apoi îl abandonează după ce s-a asigurat că va rămâne în cazierul fraierului înamorat vina pentru soţul incomod ucis cu mâinile amantului intrat în rolul salvatorului. Doar că pişicherul de Russell Hoban îşi bate joc de aşteptările hrănite prin scenariile filmelor de duzină şi propune o variantă insolită. Femeia pentru care protagonistul (vulnerabil după un divorţ intentat de o parteneră ce l-a considerat un romancier ratat) dezvoltă o pasiune devoratoare este o una celebră, dar imposibil de avut din cauza unei rupturi temporale. Ea, compozitoarea Barbara Strozzi, a trăit în secolul al XVII-lea, iar el, scriitorul Phil Ockerman, îşi târăşte singuratatea post-divorţ printre capcanele secolului XXI. Pentru că nu poate renunţa la Barbara Strozzi, femeia având trăsături apreciate mai mult în secolul ei, dar o privire de neruşinată adorată mai ales în zilele noastre, Phil o caută şi o găseşte în chipul unei femei din epoca lui, pe nume Bertha Strunk, întâlnită la un curs de tango (şi-a imaginat că adevărata menire a Barbarei ar fi trebuit să fie pasionalul dans argentinian).

La fel ca într-un tango, cu apropieri bruşte, priviri intense, tachinări, ritmuri ademenitoare şi tenebroase, ce par să prevestească atât o aventură fierbinte, cât şi un pericol iminent, relaţia dintre Phil şi Bertha (numele adevărat al femeii ce seamănă cu veneţiana din portretul adorat de acesta) are momente de apropiere şi momente de respingere, în care Bertha trebuie să rezolve nişte probleme din trecutul amoros, dar mai ales mult mister. Iar Bertha ştie ca nimeni alta cum să întreţină misterul ce îi poate hrăni şi înfierbânta imaginaţia unui barbat ca Phil, aflat în plină criză existenţială. Pe lângă trăsăturile fizice ademenitoare descoperite în timpul dansului, îşi ascute nişte atuuri ce au scos-o mereu din încurcăturile în care tot ele au băgat-o. Este suficient de receptivă la declaraţiile celui pe care alţii l-ar fi considerat un lunatic dubios. Mai mult, îi atinge o coardă sensibilă, de protector al femeilor frumoase aflate la anaghie. Are suficiente episoade amoroase problematice la activ pentru a deveni fermecătoare în ochii bărbatului de patruzeci de ani fascinat de femeile cu trecut consistent (şi usor scandalos). Pare sigură pe farmecele ei, dar şi vulnerabilă, gata să fie salvată din ghearele unui soţ abuziv de către un gentleman de modă veche, ce îşi găseşte un aliat mai degrabă în cuvintele înţelepţilor hasidici decât în forţa fizică (soţul Berthei este genul de namilă ce păzeşte intrarea în cluburi).

Aşadar, pentru a-i face faţă soţului posesiv, ce nu vrea să accepte decizia Berthei de a se despărţi, Phil se lasă târât până în punctul în care fantasmarea şi realitatea se suprapun, şi nu doar din cauza faptului că nu mai poate face distincţia între Barbara şi Bertha (Berthei îi va atribui numele femeii din taboul ce l-a sedus). Confuzia dintre imaginarul ce hrăneşte dorinţa de a înfăptui acte de vitejie masculină primitivă pentru a o salva pe Bertha şi realitate este alimentată de soluţia găsită de protagonista din filmul The Rainmaker pentru a scăpa de soţul violent implicând un amant şi o bâtă de baseball, dar mai ales o prestaţie credibilă în faţa anchetatorilor. Când se simte neputincios în confruntarea decisivă cu un pachet de muşchi, intelectualul Phil compensează dezavantajele fizice prin fantasmele viril-agresive alimentate de scenele acestui film, pe care le derulează obsesiv în mintea lui, până ajunge să îşi modeleze propria realitate după scenariu. Îşi comandă chiar şi o bâtă de baseball, cerând să fie imprimat numele Barbarei Strozzi.

Bertha oscilează între a se reînnoda relaţia cu năbădăi avută cu faimosul pictor ce i-a fost cândva şi profesor, şi a-i ceda lui Phil, considerat ipostaza nefericită a romancierului cu scriitura inundată de o melancolie exasperantă, din care nu pot ieşi decât nişte romane plictisitoare ce nu se vor vinde şi îl vor transforma într-un mascul ratat în plan social. În timp ce ea este absorbită de un du-te-vino amoros între prezent şi trecut, Phil inventează tot felul de scenarii, ce se materializează mai degrabă în confruntări imaginare (până la un punct) şi în reflecţii cât se poate de comice despre iubire, femeile periculoase, aşezarea nefastă a planetelor (este un client fidel al unei astroloage), divorţ, blocajul inspiraţiei scriitoriceşti, glorie şi ratare. De fapt, prin gândurile amuzante ale lui Phil, autorul strecoară ingredientele unei satire cu ştaif despre hălăduirea întru căutarea sufletului-pereche, despre himerele omului contemporan mereu neîmplinit, adept al evaziunilor ciudate din cotidian, despre aptetitul pentru artă exibat în public mai mult din snobism, despre afacerile bazate pe exploatarea veleitarilor, despre impostura poleită cu nişte cursuri (slabe) de creative writing ţinute la centre de recuperare spirituală şi de regăsire a talentului înnăscut, dar pierdut în goana cotidiană.

Cu toate că ştie cum să-şi alimenteze cititorii cu întâmplări neprevăzute şi motive de a râde, Russell Hoban nu alege structura unui roman de acţiune clasic. Preferă mai degrabă alternanţa unor poveşti la persoana I şi fluiditatea unei confesiuni în care amarul se revarsă în rafale de comedie şi în turnuri care îţi arată că în spatele tonului ce pare să duca-n derizoriu sacrele obişnuinte şi credinţe ale omului contemporan se ascunde o abordare profundă şi duioasă a relaţiei de cuplu.

Atât Bertha, cât şi Phil îşi expun puctul de vedere şi trăirile cum nu se poate mai sincer în capitolele ce le poartă numele, şi care se succed alternativ, astfel încât să ai impresia că vezi aceeaşi situatie prin două perechi de ochi. Mărturia fiecăruia devine oglinda relaţiei. Oglinda Berthei reflectă o galerie de tablouri ce interpretează povestea biblică a Iuditei, devenită în mintea ei acea eroină care alege calea brutală pentru a lupta împotriva tiraniei masculine, o cale pe care Bertha nu este gata să şi-o asume, deşi recurge la ea din când în când. Ea ajunge să se identifice mai degrabă cu Artemisia Gentileschi, pictoriţa abuzată de profesorul ei, şi care şi-a fantasmat actul vindicativ în artă, prin una dintre cele mai puternice reprezentări ale Iuditei din galeria Barocului. Gândindu-se la Artemisia, Bertha oscilează între a-şi plânge de milă şi a se critica dur pentru alegerile nefaste făcute, dar mai ales pentru eşecul artistic. La rândul său marcat de teama eşecului din cauza unor critici aduse ultimului roman, Phil distorsionează realitatea, dilată amănuntele nesemnificative şi le înlănţuie în explicaţii stranii, ce sfidează limitele timpului şi ale plauzibilului, dar fără a le face să pară închipuirile unui psihotic. Îşi transformă oglinda ce reflectă legătura dintre el şi Bertha într-un colaj de elemente decupate din filme, tablouri, simfonii, tangouri pătimaşe, cuvinte biblice despre iubire, profeţii astrologice deviate într-o zonă amuzantă, amintiri şi defulări imaginare ale unor porniri agresive îndreptate spre soţul Berthei, considerat o brută ce îi terorizează femeia ideală.

În timp ce Bertha îşi rememorează viaţa erotică, legată şi de încercările ei artistice, dar şi de probleme asociate identităţii femine în lumea pictorilor afemeiaţi, Phil îşi transformă prezentul într-un puzzle de coincidenţe. În acest puzzle din care hazardul îşi cam ia tălpăşiţa, fiecare amintire, impresie, operă de artă ce îi atrage interesul şi eveniment banal din cotidian îşi pierde sensul imediat şi se agaţă de celelalte detalii pentru a completa imaginea de ansamblu, ce pare mai degrabă o paradă comico-sentimentală. Este o imagine cu sensuri coerente oferite de situaţii absurde, din care nu lipsesc extravaganţa imaginarului şi acea luciditate căreia i se atribuie anvergura unei farse jucate de un destin hâtru sau tonul unei satire gustate de cei având un oarecare bagaj de cunoştinţe legate de istoria artei.

My Tango with Barbara Strozzi îţi lasă impresia unui roman care tratează subiecte grave în amestecuri comice, în timp ce situaţiilor comice le atribuie forma unui spectacol sofisticat, regizat de un povestitor talentat. Russell Hoban este acel povestitor care ştie cum să-şi ambaleze născocirile astfel încât să capteze atenţia şi să te facă atent asupra dialogului purtat de un autor cu sine însuşi, atunci când trebuie să aleagă între menire şi atenţia acordată publicului volatil într-o era mercantilă.

My Tango with Barbara Strozzi - copertaEditura Bloomsbury, 2007

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here