You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

0
521
foto: Les Films de Cannes a Bucarest

Lynne Ramsay (We Need to Talk About Kevin) este genul de regizoare intrigată de romanele cu psihopaţi. Le trasnformă în ecranizări ce fac valuri şi care incită la schimburi de opinii, după vizionare. Aşa este şi noul său film, You Were Never Really Here, distins cu două premii la Cannes – pentru scenariu şi pentru interpretarea masculină oferită de Joaquin Phoenix.

Reţeta folosită de Ramsay este una care îi poate aduce în aceeaşi sală de cinema pe devoratorii de filme pline de acţiune, ce se duc de obicei la mall, şi pe cei ce preferă filmele psihologice având final deschis, proiectate în cadrul unui festival dedicat cinematografiei de artă. Ambele categorii de spectatori vor aprecia la filmul You Were Never Really Here acea combinaţie dintre peisajul urban alienant, în care pericolele pândesc la tot pasul, furia unui mercenar brutal ce arată partea urâtă a înaltei societăţi frecventate de politicieni corupţi, suspansul ce respiră şiret în fiecare detaliu şi răpirea unui personaj feminin angelic, învăluită în misterul ce promite acele turnuri imprevizibile. Acestor elemente li se adaugă o desfăşurare halucinantă, calităţile unui crime thriller cu potenţial de film cult şi un personaj interpretat de un actor versatil, ce se poate plia pe multe portrete şi tipologii umane, cum este Joaquin Phoenix. Actorul va fi de nerecunoscut în rolul ucigaşului plătit care trebuie să facă o faptă bună: salvarea unei adolescente din ghearele unor traficanţi care ofera delicii interzise perverşilor plini de bani.

Totuşi, în ciuda imprevizibilului care întoarce povestea cu 360 de grade, acest film riscă să îi dezamăgească tocmai pe spectatorii veniţi să vadă o desfăşurare trepidantă care să accelereze pulsul. Nu că i-ar lipsi elementele de suspans, însă este vorba despre acel suspans alimentat mai mult de prezenţa demonilor în mintea personajului interpretat de Joaquin Phoenix, nicidecum de faptele sale ce ar fi dus la clasicul film plin de urmăriri, reacţii explozive şi confruntări decisive cu băieţii răi. Deşi unele scene promit un mix între Taxi Driver şi Tarantino, filmul va fi catalogat drept unul incoerent de către spectatorii ce nu tolerează ambiguitatea prelungită, exasperant întreţinută de flashbackurile din trecutul personajului, care intrerferează obsesiv cu acţiunea din planul prezentului exact când filmul promitea să devină mai alert. Intervenţia flashbackurilor devine frustrantă pentru anumiţi spectatori, deoarece nu elucidează cauzele unor acţiuni, ci diluează coerenţa narativă până la confuzie.

Vei avea indicii despre o existenţă trecută a personajului, chinuită de traumele din copilărie sau de vinovăţii, dar aceste flashbackuri sunt neclare. Ele nu duc la continuitatea de tip cauză-efect între acel trecut neclar al personajului şi acţiunile sale din film. Vei descoperi că Lynne Ramsay nu vrea să ai o imagine clarificatoare, asemenea unui puzzle rezolvat până la capăt. Piesele acestui puzzle încropit din amintirile personajului rămân despărţite, rolul lor fiind mai degrabă de a realiza legătura dintre mintea lui şi atmosfera alienantă a unei metropole.

Vestea bună pentru cei mai puţin răbdători în faţa detaliilor psihologice suspendate în ambiguitate este legată de coloana sonoră, capabilă să compenseze lipsa dinamismului aşteptat. Coloana sonoră induce fiorii şi acea stare de alertă necesară unui astfel de film, punctând şi trecerea de la planul exterior la universul interior al mercenarului. Totodată, vei aprecia şi modul în care au fost sincronizate fragmentele muzicale cu dozarea intensităţii luminii, prin trecerea de la umbrele ce pândesc pe străzile întunecate la neoanele stridente pe fundalul metropolei. Astfel, piesele au un rol bine definit în imersiunea spectatorului şi în crearea unei atmosfere tenebroase demne de un film neo-noir. Vei regăsi de la piese clasice ale anilor ‘50’- ’60, introduse pentru a potenţa caustic sinistrul, la muzica semnată de Johnny Greenwood, chitaristul formaţiei Radiohead sau la stranietatea hipnotică prezentă în ultimele secunde ale noii piese Depeche ModeCover Me.

Pe cât de frustrant poate fi din cauza promisiunii făcute de trailer – aceea de a oferi un film de acţiune ce-l poartă pe spectator în subteranele murdare ale unui mare oraş – pe atât de surprinzător, în sensul pozitiv al cuvântului, poate deveni pentru cei interesaţi de modul în care un regizor găseşte noi forme de a te face să plonjezi în mintea unui personaj ce reflectă de fapt maladiile unei întregi societăţi. Iar acest film asta face de fapt. Pretextul salvării unei adolescente minore ajunse din cercurile înaltei societăţi în lumea sordidă a bordelurilor ilegale (nu vei vedea scene şocante) ascunde intenţia regizoarei de a explora de fapt reîntâlnirea unui personaj rutinat în crime la comandă cu empatia, sensibilitatea şi nevoia umană de a-l proteja pe cel vulnerabil.

Cu fiecare scenă, filmul devine mai degrabă o reinterpretare a întâlnirii dintre abrutizarea simbolizată de un criminal plătit, ce acţionează cu sânge rece lichidându-şi victimele într-un mod primitiv, folosind un ciocan, şi fragilitatea luminoasă a Ninei, personajul feminin aflat între adolescenţă şi copilărie. Având un chip angelic, de păpuşă delicată aruncată într-o lume crudă, acest personaj feminin interpretat enigmatic de Ekaterina Samsonov este introdus pentru a scoate la suprafaţă flashbackuri legate de copilăria ucigaşului plătit.

Totuşi, Nina pare la fel de închisă în propria lume ca protagonistul. Are un farmec ireal, de fiinţă venită din altă lume, încadrându-se perfect în intenţia regizoarei de a nu elucida stările şi trecutul personajelor. Chipul de păpuşă enigmatică al Ninei contribuie la ambiguitatea detaliilor ce îţi dau de înţeles că ai nimerit într-o lume care este nu numai dezumanizantă, ci total anarhică. Menţinerea flashbackurilor în zona ambuguităţii exprimă absenţa logicii din seria de acte brutale, ce au cauze mult mai greu de elucidat decât o puteau face nişte explicaţii ce riscau să devină simpliste.

Personajul feminin mai are un rol: de a oferi acel contrast dintre o lume dezolantă, sufocant de abrutizată, şi ultima fărâmă de umanitate rămasă intactă în personalitatea criminalului. Dar acest contrast nu este dezvoltat în mod clişeistic. Regizoarei i-au fost suficiente câteva replici şi o secvenţă poetică pentru a scoate la suprafaţă fragilitatea protagonistului şi ultima rămăşiţă a compasiunii. Această rămăşiţă umanizantă este legată de hotărârea de a o salva pe adolescenta răpită, chiar şi atunci când misiunea ameninţă să se întoarcă împotriva lui după ce descoperă un plan diabolic ascuns, în care sunt implicaţi politicieni influenţi.

Interpretarea oferită de Joaquin Phoenix contrazice mitul psihopatului impunător şi carismatic, devenit o vedetă a mediului subteran. Personajul nu îţi dă impresia durului ce se bucură de o notorietate răsunătoare. El este mai degrabă un dur atipic. Trăieşte cu mama lui, dependentă de filmele vechi, printre care Psycho.  Nu îşi construieşte o viaţă dublă, prin care să mimeze normalitatea transformată în paravanul pentru activitatea murdară care îi aduce banii. Este discret, mai degrabă un taciturn însingurat, cu acţiuni robotizate ce-l fac să pară o maşină de ucis. Are mers de om al cavernei şi înfăţişarea unui despresiv care începe să îşi neglijeze corpul, arătând asemenea unui homeless. Aşadar, nu pare un psihopat care vrea să le inspire teamă celor din jur. Dimpotrivă, când nu ucide, are apatia unui învins al marilor oraşe, ce vrea să devină invizibil, să se scufunde în abisul propriei minţi până la dispariţie, aşa cum arată metaforic şi cea mai poetică scenă din film.

Personajul aminteşte de tipologia alienatului din thrillerele-cult, pe fundalul unui mare oraş, filme sub a căror desfăşurare plină de suspans descoperi o interpretare apăsătoare şi nihilistă a legăturii dintre societate şi fiinţa umană. Actorul interpretează credibil acest personaj bizar, greu de încadrat într-o tipologie cinematografică devenită arhetipală în memoria colectivă. Descoperi acel personaj care se sustrage unei etichetări clare. Tocmai datorită modului în care a fost interpretat acest personaj, mulţi spectatori îi vor ierta regizoarei decizia de a face un film care excelează mult prea mult la capitolul ambiguitate, acea ambiguitate din mintea psihopatului autoizolat, ce duce la o fragmentare a naraţiunii, vecină cu lipsa de coerenţă.

Filmul You Were Never Really Here a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017.

Citeşte Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascusă în detaliile frumoase

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here