The Nice Guys – Nu te plictisesti langa ei

0
1010
www.independent.co.uk

În timp ce parcurgea magnetizat o revistă porno, un băiat aflat la vârsta coşurilor s-a trezit cu o spledidă maşină trecând prin bucătăria familiei sale perfecte. Înăuntru o găseşte agonizând pe nimeni alta decât pe vedeta din paginile revistei, ce pare a fi victima unei morţi suspecte. Puştiul este prea mic pentru a şti că binele învinge doar cu jumătate de măsură în lumea oamenilor mari care nu au acces la butoanele puterii.

Dar triumful ăsta redus cu 50% pare mai suportabil pentru unii atâta vreme cât au parte de un spectacol într-un decor din California anilor ’70 (L.A., mai exact), când începuse moda petrecerilor deocheate asezonate cu starlete porno deghizate în sirene cu paiete ţipătoare (în acei ani industria filmelor pentru adulţi exploda, dar încă mai ţinea la aparenţe şi pretindea că face nuditate artistică plină de stil, nu obiecte sexuale). Ca premiul de consolare pentru cei neputincioşi în lupta cu sistemul să fie complet în societatea spectacolului, se mai adaugă nişte băieţi răi ce par mai degrabă nişte gangsteri de mâna a doua puşi să transforme un film de Tarantiono într-o parodie disco plină de maşini decapotabile, după care suspină cei ce privesc pictorialele fashion vintage, dar şi doi detectivi, pentru a-i da o notă serioasă (fie ea şi în varianta glam) de film neo-noir deviat din zona L.A. Confidential spre zona comediilor cu bărbaţi consideraţi nişte copii mari ce dau numai peste belele.

Văzând trailerul cu toată această estetică disco-glam anticipată şi de afisul filmului The Nice Guys, te întrebi ce l-o fi apucat pe Ryan Gosling, după filme precum Drive sau Only God Forgives, să joace într-o comedie prizabilă ce pare să urmeze reţeta vizuală din American Hustle – afaceri necurate la nivel înalt, cacealma cu oarece replici deştepte (dar nu foarte) şi dezmăţ (cu tentă porno de data aceasta, rămasă doar la nivelul unei reclame mincinoase, adică fără imagini hot). Ei bine, cineva trebuia să-i dea replica personajului Jeackson Healy, interpretat de Russell Crowe, o epavă dubioasă dar având şi câteva intenţii bune uneori, când mai pune la punct bărbaţii cu bani ce vânează eleve minore, atunci când îşi exercită meseria de mesager al mesajelor murdare, sucind din când în când şi câte o mână pentru a se face înţeles când destinatarul se face că nu pricepe mesajul din prima. Aşa îl întâlneşte pe March (Ryan Gosling), un detectiv particular sătul de toţi şi de toate (mai puţin de fiica lui, care îi dă sens existenţei sale mărunte). Plătit de o prezenţă feminină misterioasă, Healy îl intimidează pentru a nu o mai căuta pe Amalia, o vedetă de filme porno. Cei doi ajung până la urmă să formeze un cuplu detectivistic într-o conspiraţie mortală (şi la propriu) în care politicienii, industriaşii lacomi din Detroit şi femeile dezinhibate aterizate din filmele vizionate în secret direct în mijlocul salonului auto se joacă de-a şoarecele şi pisica în goana după mize mari.

Şi cum nu putea rezista tentaţiei de a plasa în centrul acţiunii acest cuplu format din două personalităţi opuse, regizorul Shane Black i-a ales inspirat pe Russell Crowe şi pe Ryan Gosling pentru a marca (mai ales) vizual diferenţele care nasc situaţiile spumoase bazate pe contraste, realizând un film comercial cu stil, mimici şi replici ceva mai inteligente decât cele dintr-o comedie uşoară cu priză la publicul larg. Russell Crowe interpretează rolul unui pesimist ce pare să fie eşuat la marginea consumerismului sclipicios promovat în America anilor ’70, în care vedetele porno şi reclamele pentru maşini erau promisiunile unui huzur strident ce amâna viaţa aşezată, în care te potoleai doar când îţi făceai o casă alături de o femeie pe care de fapt o urăşti, conform unei concluzii înţelepte din film, rostite în urma contemplării nihiliste a spectacolului uman decadent. Îmbrăcat precum un patron de speluncă dintr-un port tropical din lumea a treia, în cămaşă cu imprimeuri hawaiene, Russell Crowe îţi dă de înţeles că este un golan tipic din partea irlandeză a ghetourilor cu imigranţi, şi nu s-ar fi aliat niciodată cu detectivul din categoria charming boy, în costume fine, sub care se ascund lehamitea şi problemele cotidiene ale unui single dad, interpretat savuros de Ryan Gosling. Unul îi ia pe cei răi cu binişorul, le pune întrebări, altul promite că le rupe oasele dacă nu ciripesc tot, dând loviturile decisive de apărare. Însă ambii sunt capabili de momente autentice de umanitate în cele mai periculoase faze, mai ales când li se alătură, fără voia lor, fiica lui March, curioasă, asemenea multor adolescente în devenire, să vadă cum se desfăşoară petrecerile fără inhibiţii din zona selectă numită şi Hollywood Hills, la care tatăl participă doar pentru că-l obligă meseria.

Ar fi putut fi un alt film dezastruos, plin de clişeele plictisitoare ale unei poveşti din era hedonismului cu sex, droguri, pornografie şi scandaluri politice, în care moartea unor actori de filme deocheate este investigată neoficial de nişte detectivi fără prea mari planuri cu viaţa lor, în afară de vânarea unor cazuri menite să le asigure plutirea în spectacolul decadent al dezolării cu spoială glam-kitschy oferit de nişte investigaţii ce-i aduc în mijlocul unei orgii exclusiviste, cu starlete. Dar Shane Black a recurs la două artificii. Unul constă în alegerea derutantă a esteticii specifice unui film noir pentru a folosi drept fundal pentru aventurile protagoniştilor atipici într-o astfel de abordare- nişte băieţi isteţi care, deşi sunt cu un pas înaintea tuturor, au ezitările şi slăbiciunile unora care mai dau cu bâta-n baltă precum nişte amatori. Al doilea este devierea acelor replici tocite spre umorul involuntar, care presară, printre hohotele de râs, amărăciunea unor concluzii despre o societate care se duce naiba şi care nu-i promite omenirii decât drogul spectacolului slinos deghizat în haine cu paiete, consumul în turmă şi perpetuarea unor fiinţe tâmpe ce se umflă în pene (pomenite în scena în care detectivul-tată-singur, interpretat de Ryan Gosling, este revoltat de acei puberi obsedaţi de vedetele porno, când se gândeşte că fiica lui va creşte mare).

În ciuda unor clişee vizuale, ce ţin de reproducerea estetică a unui decor din anii ’70, nimic nu este previzibil în acest film, care pare mai degrabă captiv undeva la mijloc, între o comedie, ceva mai inteligentă decât altele văzute la mall, şi acele poveşti cu detectivi ce abordează un nihilism mucalit în stilul pop hollywoodian, în care prinderea vinovatului nu aduce satisfacţie, ci doar concluzia epuizantă despre o lume captivă în mediocritate, manipulare, anesteziată prin orgia consumerismului pentru a uita că se învârte de fapt în jurul cozii. Nu durează mult până să te prinzi că toate aceste decoruri ce par desprinse dintr-un pictorial în stilul celor din anii ‘70 (nu atât de bune precum cele din American Hustle) nu sunt decât nişte variaţiuni estetice dornice să te scoată din rutină. De fapt, este un prezent în hainele trecutului. Regăseşti aceeaşi îngrijorare provocată de accesul precoce al puberilor la pornografie, aceiaşi hipsteri (pe atunci erau numiţi hippioţi) ce visau la o lume mai bună, protestând împotriva poluării de către marile corporaţii corupte şi aceleaşi muşamalizări ale morţilor suspecte.

Nimic nu pare să se fi schimbat odată cu trecerea timpului ar spune spectatorul, doar inventivitatea unui regizor care ştie cum să evite plictiseala introducând, atunci când trebuie, ezitările şi mimica amuzantă ale personajului interpretat de Ryan Gosling, intervenţiile salvatoare ale durului său coleg de investigaţie, un Russell Crowe uns cu toate alifiile, cinic şi bătăuş, înmuiat de cuvintele unei copile inocente care îi cere să nu-i omoare pe ăia răi, că sunt şi ei oameni, iar ea îl crede om bun. Regizorul mai adaugă o bunicuţă care spune că şi-a văzut nepoata vie la două zile de la episodul cu maşina intrată în bucătăria unei case (din prima scenă a filmului) şi o femeie influentă în sistemul de justiţie (Kim Basinger), care le cere protagoniştilor să-i găsească fiica, nimeni alta decât o protestatoare ecologistă ajunsă între timp o debutantă în lumea filmelor porno (vom vedea că în scopuri nobile) şi care îşi acuză mama că vrea să o lichideze. Nu lipseşte nici adrenalina unei goane cu maşini superbe prin L.A., doar că penibilul unor astfel de scene prin care se încearcă o creştere a pulsului în rândul spectatorilor este atenuat de replicile amuzante şi de greşelile de puşti având două mâini stângi, comise de personajul interpretat de Ryan Gosling, mai puţin călit în lupta cu mercenarii plătiţi de sistem pentru a le pune beţe-n roate când vor să elucideze nişte morţi suspecte ce duc la băieţii de sus, mereu intangibili.

Între o comedie de vară în dulcele stil al camaraderiei masculine ca sursă inepuizabilă de umor şi parodierea filmelor noir cu tentă vintage, The Nice Guys este o reflecţie nihilistă în culori vii precum o lucrare de Warhol. Personajele vorbesc pe înţelesul tuturor despre maleficul precum o mână invizibilă din societatea capitalistă, hrănită cu stridenţa huzurului decadent şi blatul vicios dintre politic şi economic în detrimentul binelui la care speră inutil cetăţeanul anonim, uşor de scos din schemă când începe să deranjeze după trezirea din mahmureala de la finalul petrecerii.

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here