Nimicul – Provocator si palpitant

0
1950

În noul său roman, Hanif Kureishi demonstrează că ştie să amestece profund şi irezistibil toate acele detalii care asigură succesul unei poveşti despre un triunghi amoros ce pare desprins dintr-un thriller psihologic. Nimicul are ceva din atmosfera erotic-sumbră a genului de thriller descris ca provocator, palpitant şi pervers.

Tot asemenea unui film îşi imaginează tentativa de răzbunare şi protagonistul romanului. El este un regizor faimos, care, odată ajuns la apusul vieţii, descoperă că a fost înşelat chiar în propriul apartament şi cu prietenul său, de către soţia cu două decenii mai tânără.

Protagonistul pe nume Waldo, care devine şi naratorul acestui roman, îţi dă de înţeles că a fost unul dintre acei regizori nonconformişti deveniţi iconici pentru generaţia lui, care a călcat în picioare tabuurile. Aşadar, începutul anunţă mai degrabă o poveste despre alungarea din paradisul gloriei şi al virilităţii dezirabile a unui bărbat ce avusese lumea la picioare. Waldo era un astfel de bărbat. În anii de glorie a fost adulat de cele mai dezinhibate femei şi răsfăţat de juriile marilor festivaluri de film.

Conştient de farmecul său, ce-i încununase reuşita de cineast vizionar şi în cercurile mondene, Waldo s-a înfruptat din toate deliciile ce i se puteau oferi unui artist expansiv şi rebel care a ştiut să profite de avantajele unei glorii atinse în deceniile revoluţiei sexuale (acele decade atât de amintite în romanele şi povestirile scrise de Hanif Kureishi). Dar perioada marelui dezmăţ asezonat cu droguri tari se termină când apare în scenă Zee, o tânără pakistaneză care pune ordine în viaţa lui Waldo, alungând starletele care îi dădeau târcoale mai insistent decât dealerii de cocaină.

Educată într-un mediu patriarhal, ce propovăduia calităţile femeii habotnice şi extrem de supuse, care îşi interzicea vehement orice plăcere sexuală, Zee ajunge până la urmă o amantă pricepută şi dezlănţuită precum femeile din romanele scrise de Henry Miller şi de Bukowski. Se lasă ghidată în lumea erotismului fără oprelişti chiar de către Waldo, apoi reuşeşte să-l subjuge.

Atracţia lui Waldo pentru fosta habotnică trece de la extaz la cea mai cruntă agonie începând cu noaptea în care, imobilizat la pat din cauza unei boli, o aude neputincios cum scoate fără pudoare nişte sunete asociate orgasmului…în compania altui bărbat. Acest bărbat este un şarmant escroc sentimental pe nume Eddie, considerat de Waldo un gigolo de lux ce trece drept critic de artă cu studii la înalte şcoli private destinate elitelor britanice.

După zece ani de la transformarea ei din soţie privilegiată în infirmiera sacrificată pentru soţul îmbolnăvit de propriile excese, Zee devine dependentă sexual de Eddie. Aceasta nu ezită să îşi satisfacă amantul în căminul conjugal, unde încă mai locuieşte împreună cu Waldo.

Profitând de starea de sănătate a soţului ei, care se deteriorează alert, Zee merge până într-acolo încât îşi instalează amantul chiar în fostul birou unde lucrase Waldo la scenariile ce îi aduseseră atâtea premii. De fapt, nu Zee a fost prima care i-a facilitat lui Eddie infiltrarea în viaţa cuplului. Waldo este cel ce i-a permis accesul când Eddie i-a prezentat intenţia de a organiza o retrospectivă dedicată filmelor sale.

Apariţia lui Eddie în viaţa cuplului transformă viziunea lui Waldo asupra bolii şi a declinului. Melancolia se transformă în revolta virilă, care îndeamnă la acţiune. Dar cum poate acţiona bărbatul trădat a cărui sănătate îl face dependent chiar de ajutorul oferit de cei ce îl umilesc? Folosindu-şi creativitatea. Iar creativitatea lui Waldo şi-a păstrat nevoia de a flirta riscant cu voyeurismul, cu îmbinarea dorinţei şi a iubirii cu (auto)distrugerea. Aşadar, îţi vei da repede seama că Waldo revine la arma supremă: camera de filmat, pentru a le juca o festă celor doi trădători, Zee şi Eddie.

Din momentul în care furia umilinţei masculine este deviată în direcţia creativităţii, pornirile impetuoase ale bărbatului tras pe sfoară şi neputincios ajung să fie coagulate într-un joc psihologic menit să transforme reflecţiile despre iubire, glorie şi decădere într-un veritabil thriller presărat cu scene toride. Deşi la început seamănă cu derularea monotonă a existenţei unui mascul alfa resemnat, acest roman se lasă invadat de suspans. Vei fi ţinut cu sufletul la gură de o desfăşurare imprevizibilă a relaţiilor dintre personaje, care schimbă raportul de forţe de la o pagină la alta.

Odată cu apariţia unei aliate neaşteptate – o actriţă sexy devenită o fidelă colaboratoare a lui Waldo-, Nimicul va seamăna cu genul acela de filme în care forţa psihologică asociată de obicei manipulării ajunge să fie confiscată de cine te aştepţi mai puţin, mai ales că este vorba despre un triunghi amoros în care protagoniştii au împărtăşit cândva şi alte sentimente decât cele asociate trădării cu nuanţă sexuală. Nu va trece mult până când suspiciunea lui Waldo ajunge să transforme realitatea exterioară într-un scenariu ce l-ar face invidios până şi pe Hitchcock dacă s-ar fi branşat la decadenţa boem-avangardistă a Londrei aşa cum o cunoscuse Waldo în cariera sa de regizor genial (şi depravat).

Sursa imprevizibilului şi a tensiunii sexuale ce ia o formă tenebroasă este identificată în amănuntele inflamabile din biografia amantului Eddie. Acest personaj devine pentru Hanif Kureishi un pretext pentru a rememora mrejele deceniilor ce au transformat Londra într-un paradis al hedoniştilor ce şi-au pus amprenta asupra artei iconoclast-progresiste, începând cu anii ’60-’70. Waldo s-a simţit precum peştele în apă în acea Londră fremătătoare şi neruşinată, ce anihila orice scrupule în obţinerea plăcerii. Nici trepăduşul rafinat întruchipat de amantul Eddie nu are prea multe ezitări în procurarea sumelor generoase de la femeile seduse, neveste ale unor bărbaţi înstăriţi sau fete rebele de familii bune.

Prietena cea mai bună a lui Waldo îi spune acestuia că Eddie este copia lui din tinereţe. Şi Waldo fusese cândva la fel de nesăbuit, îndrăzneţ, narcisist, sigur pe forţa de seducţie şi fără pic de remuşcare, un veritabil fiu al Londrei mondene frecventate de creativii decadenţi. Atât Waldo cât şi Eddie amintesc de personajele masculine ce trăiau savurând plăcerile şi propria decădere, conturate în povestirile din volumul Intimitate.

Rivalitatea dintre Waldo şi Eddie va evolua subtil, răbdător şi elaborat. Fanii lui Hanif Kureishi vor descifra în portretele celor doi o reflecţie asupra societăţii londoneze cosmopolite, unde s-au ciocnit valori şi mentalităţi începând cu anii imigraţiei masive din anii ’50 şi unde o parte dintre copii imigranţilor au adoptat viziunea libertină respinsă de parinţii lor, pentru a deveni artiştii obraznici adulaţi până şi de conformiştii din clasa de mijloc, dornici de a trece drept nişte rebeli în pas cu vremurile.

Dincolo de povestea acestui triunghi amoros, vei descoperi mai multe aluzii incisive la societatea londoneză. Unele sunt legate de relaţia artistului venit din mediul imigranţilor cu Londra stăpânită de albii din clasa de mijloc, acei privilegiaţi ai şcolilor private din rândul cărora provine şi Eddie. Celelalte aluzii iau forma unei meditaţii asupra condiţiei de artist celebru.

Folosind povestea lui Waldo, un cineast devenit un voyeur cinic şi răzbunător la apusul vieţii, Hanif Kureishi explorează mai întâi abisurile unui orgolios creativ, îmbătat de narcisism înainte de a fi trădat de cel mai mare aliat- virilitatea. Apoi ajunge să transforme denunţul egoismului şi al decadenţei în care s-au tot scăldat personajele masculine într-un elogiu al libertăţii personale, acel gen de libertate care în lumea din proza lui Hanif Kureishi îşi revendică drepturile fără a ţine cont de cenzura morală, de piedicile fidelităţii promise, de vinovăţie.

Aşa cum se întâmplă în cazul personajelor din volumul controversat Intimitate, înfrânarea în faţa plăcerii va fi extirpată şi din psihicul protagoniştilor din romanul Nimicul. Doar că aici este vorba despre plăcerea văzută prin ochii unui regizor călăuzit de valorile expuse de Sade şi de marele drept al masculului dezirabil, de unde şi tendinţa de a subţia linia dintre iubire, posesie şi abuz de putere, dintre explorare şi exploatare în ceea ce priveşte vulnerabilităţile celorlalţi.

Nimicul este un roman surprinzător datorită ramificaţiilor pe care le iau interpretările. Aparent simplu şi mult prea scurt pentru tema ambiţioasă asumată, romanul impresionează prin talentul lui Hanif Kureishi de a-şi alege tocmai acele personaje care devin reprezentative pentru o anumită epocă sau mediu social a căror evocare naşte discuţii despre lumea în care trăim.

Trimiterile cinefile inserate fără snobism şi dorinţa de a epata, precum şi obsesiile unui personaj care meditează frust asupra unui apus existenţial copleşitor, în timp ce este tentat să-şi folosească talentul în scopuri distructive şi autodistructive îi dau romanului o turnură autoreferenţială şi autoironică. Waldo poate fi la fel de bine şi un alterego fictiv, în care orice scriitor ce atinge recunoaşterea colectivă îşi poate proiecta incomod angoasele, obsesiile, umbrele şi pulsiunile mai puţin acceptate de ceilalţi.

Acest roman despre ultimele zvâcniri vitale stârnite de gelozie poate fi interpretat asemenea unei metafore ce trimite la arta care atunci când eliberează poate deveni şi un alibi pentru cei ce vor să-şi justifice pornirile blamabile. Waldo îşi compară planul de răzbunare cu opera unui cineast dornic de a devora fiinţele din jur folosite ca sursă de inspiraţie. Momentele în care îşi filmează pe ascuns nevasta infidelă şi amicul parşiv te fac să te întrebi dacă nu cumva ai de-a face mai degrabă cu meditaţia existenţialistă adaptată la universul artelor vizuale care în momente de criză legitimează estetic, sublimează şi apoi cizelează sofisticat fanteziile unei minţi pe cât de inteligentă, pe atât de perversă.

Citeşte şi romanul Celălalt pe care-l adoram – Bărbatul care putea avea totul

Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here