No – cand pentru libertate nu-ti trebuie decat marketing bun

0
371

René Saadevra este varianta cool-optzecistă a lui Don Draper: în geacă de piele maro, cu barbă şi freză nonşalante, se dă grăbit pe skate ca să ajungă la serviciul său în publicitate, unde îl aşteaptă o grămadă de brainstorming în secret, pentru că tocmai a primit un nou proiect. Doar că de data asta nu trebuie să facă reclamă la o băutură carbogazoasă, ci la un produs ceva mai complicat: libertatea.

De fapt, René este un pion important în momentul politic tensionat pe care îl traversează Chile în anul 1988. Este responsabilul campaniei „nu” – de unde și numele filmului, No – menită să-i convingă pe chilieni să voteze înlăturarea dictatorului Pinochet de la putere.

Deşi filmul regizorului Larraín refuză deliberat apartenenţa la genul documentar (prin ficţionalitatea personajelor, simplificarea şi compresarea evenimentelor etc.), el redă coordonatele principale ale unui moment istoric real. După ce în septembrie 1973 preşedintele socialist Salvador Allende moare într-un bombardament al palatului prezidenţial, Augusto Pinochet preia puterea şi instituie un regim dictatorial extrem de opresiv, responsabil pentru mii de morţi şi dispariţii misterioase. Însă, în 1988 presiunile internaţionale îl forţează pe Pinochet să organizeze un referendum pentru a-şi legitima următorii opt ani de mandat. Astfel că, pentru a simula veridicitatea alegerilor, timp de 27 de zile înainte de plebiscit, atât campaniei pentru da, cât şi campaniei pentru nu li se alocă un spaţiu de 15 minute în programul de televiziune, prin care să convingă oamenii să aleagă. 

În No, aici e momentul în care advertiserul hipster René Saadevra, în interpretarea chipeşului Gael García Bernal, intră în joc. Lipsit de orice fel de idealuri politice, el acceptă misiunea de a “elibera Chile” ca pe o oportunitate de carieră incitantă. Îşi dă repede ochii peste cap când vede propunerile cramponaţilor de idealisme, care voiau să prezinte publicului imagini sângeroase cu crimele regimului Pinochet, şi dă un verdict în termenii pe care îi ştie cel mai bine: asta nu vinde. În schimb, vine cu un concept creativ al campaniei care, la început, îi va revolta pe cei mai mulţi: fericirea. René le promite oamenilor fericire dacă vor cumpăra democraţia cu votul nu, la fel cum le-o promitea la începutul filmului dacă vor bea băutura răcoritoare Free. Astfel că cele 15 minute alocate campaniei "nu" se transformă într-o serie de reclame tip Coca-Cola, filmuleţe în culori de acadele, cu oameni alergând pe câmpii, râzând, jucându-se, ieşind la picnic, înconjuraţi de curcubee şi jingle-uri vesele şi inspiraţionale: No me gusta, NO/ No lo quiero NO, NO, NO,/ ¡La alegría ya viene, Chile! Şi, culmea, funcţionează.

Bineînţeles, e inevitabil să simţi izul satiric al filmului lui Larraín, e peste tot, lucrurile sunt pe alocuri caricaturizate şi arătate cu degetul, astfel încât e imposibil să nu vezi critica la adresa mediei, a publicităţii, a consumismului. Cu toate că Larraín nu este categoric. Chiar şi moralitatea îndoielnică a lui René este atenuată mult de dramele lui personale, de fiul pe care îl ia peste tot cu el, de dorinţa de a-şi recâştiga soţia, de toate aceste lucruri care îl nuanţează ca personaj şi îl fac imposibil de asociat cinismului din Mad Men. Imaginea caricaturală a publicităţii are, cred, un scop mai subtil în acest film decât încă o simplă critică a lumii în care trăim. Încearcă să sublinieze un paradox ce domină în fundal întregul film: că Pinochet a fost învins cu propriile sale arme, cu uneltele capitalismului pe care el însuşi le-a adus în locul socialismului lui Allende. Într-o lume a dihotomiei vinde – nu vinde, Pinochet a primit cel mai tragic diagnostic: nu vinde

Tema regimul Pinochet este una recurentă în filmografia lui Larraín, No formând o trilogie neintenţionată împreună cu Tony Manero şi Post Mortem, toate tratând momente diferite ale dictaturii. No se dovedeşte, însă, a fi cel mai luminos şi cel mai de succes dintre ele. A fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin, iar la Cannes a câştigat Art Cinema Award – premiul cel mare din secţiunea Quinzaine des Réalisateurs.

Deşi satiric şi cu un titlu copleşit de negativitate, No rămâne un film pozitiv, atât ca subiect, dar mai ales ca limbaj cinematografic. Trist sau nu, nişte marketing bun a fost bun pentru libertate.
 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here