Noapte de sarbatoare si alte povestiri – Italia lui Pavese, decupata dintr-un film neorealist

0
794

Dacă îţi plac filmele ce au definit cinematografia italiană postbelică, asociată Neorealismului, vei aprecia toate cele paisprezece proze incluse în volumul Noapte de sărbătoare şi alte povestiri, prin care Pavese poate fi considerat un vizionar ce a prezis prin temele sale noua direcţie a regizorilor din ţara lui. Îmbinarea dintre mizerie şi melancolie, dintre poezia fragilităţii umane şi disperarea izolării, scenele de la periferia zgomotoasă, contrastul dintre solitudine şi vitalitatea frenetică de pe malul sudic, plin de bărci vechi şi cherhanale, unde mişunau bărbaţii mânaţi de instincte, singurele ce-i supravieţuiesc lipsei de speranţă, şi femeile ce se fofilau în faţa unei posesivităţi patriarhale, şi unde vilele cu vedere spre mare, necontaminate de mirosul peştelui, ascundeau tragediile celor înstăriţi, iar cocioabele cu pereţii coşcoviţi scuipau afară protagoniştii unor himere adeverite sau, dimpotrivă, esuaţii propriilor iluzii, se reunesc în aceste povestiri având consistenţa psihologică a unui microroman şi dinamismul îmbibat în culoarea locală a scenelor vivante specifice unui film pe care îl vezi şi îl revezi la cinematecă.

Fiecare dintre cele paisprezece proze ar fi putut deveni un punct de plecare pentru scenariul unui film neorealist, iar personajele, cărora greutăţile, dezolarea, micile speranţe, singurătatea sau melancolia le oferă expresivitatea stridentă a marginalilor sau a burghezilor depresivi, par desprinse dintr-un film regizat de Vittorio De Sica, Pasolini, Fellini sau Antonioni. Ai impresia că descoperi tipologii umane ce aveau să devina memorabile în filme precum Accatone sau Mamma Roma, asociate cu o anumită reprezentare vizuală a unor paria de la periferiile italiene (povestirea Lanul de grâu), a săracilor din sudul tradiţionalist şi machist (Pământul exilului, Închisoarea) şi a celor din înalta societate, forţaţi să se aventureze în mediile străine lor (Sinucideri) sau să devină captivii propriei melancolii, ceva mai senine şi lipsite de izul strident (Vila de pe colină).

Povestirile scrise de Cesare Pavese au toate ingredientele unui tablou social, dar personajele sale au parte de suficiente explorări interioare care să le individualizeze, încât să nu rămână la stadiul de simple tipologii reprezentative pentru vocea colectivă. Deşi începe prin a fixa detaliile sociale şi atmosfera în care sunt ţintuite personajele sale, ancorate într-un anumit mediu din care nu mai pot ieşi, Cesare Pavese face suportabile detaliile specifice unei dezolări sufocante prin introspecţii duioase, printr-o ambiguitate vaporoasă a deznodământului şi prin reacţiile sentimentale nebănuite într-un mediu apăsător. Scriitorul italian reuşeşte să evite realismul brutal sau naturalismul în disecarea instinctelor fetide, printr-o pâcla nostalgică precum o reverie picturală în mijlocul unor sate sau mahalale îmbibate în mirosuri grele aduse de peştele săracilor şi de igrasie. Personajele sale se zbat să reziste în faţa abrutizării chiar dacă spre final unele dintre ele se lasă târâte de instinctele ce le mână spre acte impetuoase (auto)distructive. Mediul lor nu este unul plin de orizonturi claustrate din anumite romane scrise de Zola, ci mizeria dă întotdeauna spre un cer larg, orbitor precum cel dintr-o aşezare siciliană cu tărâmuri bătute de soare, sau plat şi întins precum un câmp, unde au supravieţuit cocioabele de la marginea unui oraş industrial. Sub acest orizont din care vine lumina peste micile bucurii ale săracilor şi peste tristeţile celor prinşi între periferie şi vilele dichisite de pe coline ajungi să simţi printre pagini când acea pulsaţie a furnicarului atât de bine redat într-un film neorealist, când liniştea inundată de lumina unei priveslişti de care unele personaje ajunse clandestin pe terasa unei reşedinte cochete se bucura pe ascuns (Aventura).

Povestirile din acest volum formează contraste. Este contrastul între masculin şi feminin, din vremea în care bărbaţii făceau caz de virilitatea primitivă şi posedau, iar femeile se răzvrăteau pe ascuns în escapade ce nu ţineau cont de termenul emancipare, ci de mici flirturi cu iz libertin care sfârşeau în doznodământul gradios al tragediei cauzate de gelozie (Jacheta de piele). Este contrastul dintre lumea săracilor din Sud, care începeau să-şi caute norocul în fabricile din Torino sau pe docurile de peste ocean, şi calmul monoton al celor mai norocoşi, ce ajungeau să cunoască mizeria doar din postura de observatori ce se puteau întoarce oricând la terasele vilelor înconjurate de grădini înmiresmate. Este contrastul dintre foşgăiala celor mânaţi de plăcerile simple, ce alină pântecele sau ostoiesc foamea instinctuală, şi zbaterea depresivului ce alunecă în febrilitatea dezolării estivale (Familia). Este constrastul dintre francheţea primelor explorări frenetice, asociate unor plebei rudimentari, şi evitarea austeră ce ia forma unor superstiţii deloc favorabile abandonului în obiceiurile laice puse pe seama nopţii în care este celebrat Sfantul Roco (Noapte de sărbătoare). Este contrastul dintre naivitatea copilăriei (Marea, Vise în tabără) şi primele descoperiri erotice voyeuriste (Prima iubire). Şi mai este contrastul strâns legat de structura povestirilor, dintre cele în care dramele sunt apăsătoare şi cele în care narativul este anulat în favoarea unor scurte pasaje introspective ce alunecă în reveria nostalgică, derulând o retrospectivă luminoasă a copilăriei înaite de invazia senzuală (Sfârşit de august) sau o viziune sentimentală asupra universului masculin, puternic îmbibat în machism, dar care, prin evocarea unei camaraderii senine, a unui peisaj marin şi a unor tristeţi sfâşietoare înecate în melancolie îţi amintesc de personajele masculine din lumea descrisă de Hemingway în prozele din volumul Men Without Women. Cesare Pavese a fost printre primii care au promovat cărţile scrise de Hemingway în Italia, ceea ce te face să te întrebi dacă nu cumva stilul ce îmbină concizia observaţiei, destăinuirea la masculin şi tonul nostalgic prins între lirismul expansiv şi expunerea lapidară, în acele povestiri ce nu depăşesc douăzeci de pagini (unele nici măcar cinci), a fost puternic influenţat de prozele scrise de Hemingway, căruia a vrut să-i adauge melancolia din jinduirile meridionalului .

În aceste povestiri, Cesare Pavese a reunit umanitatea Italiei sudice, realismul apăsător şi evadarea în melancolia solitarului neîmplinit, apoi le-a trecut prin sita prozei moderniste descoperite la autorii anglo-saxoni traduşi înainte de a deveni marii clasici ai secolului trecut. Personajele sale trăiesc expansiv şi pătimaş fiecare tragedie şi experienţă, năpustindu-se în exterior cu hotărârea celui pentru care numai emoţiile tari şi copleşitoare au dreptul să existe, retrăgându-se apoi în carapacea reveriei nostalgice asediate de mirosulul mării devenit sufocant şi al umezelii prăvălite peste amărăciunea unui sat meridional sărac. Personajele însingurate ale căror tristeţe depresivă şi disperare mascată de porniri năvalnice ascundeau nişte motive aparent absurde şi greu de explicat prin firul cauză-efect se încriau perfect în noua viziune a scriitorilor italieni din decolul trecut, ce au ştiut să exploreze prin descrierea stranietăţii emoţionale, sub care se ascunde bisturiul analizei psihologice, toate acele stări aparent inexplicabile în cuvinte. Între pofta de viaţă şi epuizarea existenţială ce duce la paralizia unei decizii finale, la contradicţii interioare vecine cu alienarea sau la amânarea nevrotică a unei acţiuni, Cesare Pavese nu vede nişte simptome ale bolii, pe care să le trateze într-o cheie patologică lămuritoare precum o deducţie psihanalitică, preferând în schimb misterul stranietăţii ce avea să devină sursa inovaţiei cinematografice în expunerea abisurilor afective, în decada lui Antonioni.

Noapte de sarbatoare - copertaEditura Polirom, 2016

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here