The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

0
373
foto: SIC/www.hollywoodreporter.com/review

The Nobodies (Los Nadie) vine să completeze lista filmelor ce arată faţa modernă, mai putin cunoscută, a unei ţări plasate în afara terenului sigur al lumii occidentale. Genul de ţară asociată în mentalul colectiv cu acel exotism tradus prin amestecul dintre înapoiere, trai periculos, corupţie şi vulgaritate (de la muzica mainstream la mentalitatea primitivă).

Filmul reflectă foarte bine tendinţa multor cineaşti veniţi din ţările considerate de mâna a doua – aceea de a prezenta culturi underground, minoritare în patria lor, însă branşate la schimbările şi valorile unei comunităţi globale. Astfel, regizorii vor să le dea glas tinerilor progresişti şi emancipaţi din noua generaţie ce merge împotriva curentului. Acei tineri ce aderă la o altă cultură şi ascultă un alt gen de muzică decât majoritatea din ţara lor, dar agreat de cei din ţările civilizate. Nişte tineri ce nu-şi găsesc locul în ţara de origine, devenind o alternativă la tot ce este în jur.

Personajele din acest film pot fi considerate o parte a unei comunităţi globale de tineri ai generatiei Y. Nu sunt cu nimic mai diferiţi sau mai prejos decât cei din alte ţări, care vor să schimbe lumea prin răzvrătirea cântată. Dar apartenenţa la o ţară asociată cu ferocitatea crimei organizate şi cu nişte ritmuri ce transformă femeile în obiecte sexuale îi fac pe aceşti punkeri din Columbia să pară o curiozitate în faţa unor spectatori de pe alte meridiane.

foto: awesomeberlin.net/upcoming-events-berlin

Când aud numele oraşului Medellin, majoritatea celor ce nu s-au născut în Columbia se gândesc doar la temutul cartel al drogurilor, din care făcea parte şi Pablo Escobar (unii, pasionaţi de artă amintesc şi la oprele lui Botero, stăpâna cocainei, Griselda Blanco, având o siluetă desprinsă din creaţiile sale). După ce vei vedea The Nobodies (Los Nadie) – debutul regizorului Juan Sebastian Mesa, apreciat şi la Veneţia – vei privi Medellinul cu alţi ochi.

Muzica ritmată şi tribal-vulgară asociată orgiilor date de parveniţii gangsteri de la mahala, îmbogăţiţi prin comerţul cu droguri, este înlocuită de un punk răzvrătit şi electrizant, de cea mai bună calitate. Nu degeaba coloana sonoră te va face să le ceri şi trupe columbiene organizatorilor de concerte rock. Punkul este omniprezent. Ia oraşul cu asalt, eclipsează alte sunete şi se infiltrează în ritmul străzii şi al oamenilor. Asigură fundalul scenelor şi vorbeşte adesea în locul personajelor. Vei descoperi astfel o comunitate underground de rockeri visători, aşa cum sunt de fapt toţi rockerii din ţările aflate în criză: consideraţi bizari şi dubioşi, înaintea epocii lor, neînţeleşi de adulţi, priviţi cu suspiciune, plini de energie, critici la adresa autorităţilor, dar şi a principalilor duşmani ai autorităţii în Columbia – narcotraficanţii.

foto: enroute.aircanada.com/en/entertainment

Voluptatea oferită de punkul antrenant, angoasant, revoltat şi năprasnic al trupei locale O.D.I.O. este sporită de cea vizuală, datorită deciziei regizorului de a opta pentru un film alb-negru. Dacă în multe filme, varianta alb-negru emană melancolie, stranietate, nostalgie, suspans ori desuet, în acesta are un dublu efect. Primul este legat de apropierea de atmosfera unui oraş plin de contraste. De un Medellin văzut prin ochii puştilor din cartierele aflate în afara zonei privilegiate. Ai impresia că viaţa din care vor să evadeze are ceva din ternul dezolant al construcţiilor noi, dar netencuite din cauza lipsei de bani, lăsând la vedere cărămida şi mortarul (locuinţe nertminate, specifice ţărilor în tranziţie, ridicate de săraci, obligaţi să-şi găsească de lucru prin ţările prospere).

Al doilea efect al preferinţei pentru un film alb-negru este înţeles cel mai bine de spectatorul din afara spaţiului sud-american, dar care deţine unele informaţii despre problemele acestui continent, mai ales ale Columbiei. Regizorul este conştient de faima internaţională a oraşului Medellín, dătătoare de prejudecăţi. De aceea, a folosit scenele alb-negru pentru a distanţa lumea personajelor, ce-şi exprimă nevoia de candoare printr-un punk abraziv, de cea sordidă, a găştilor de cartier implicate în afaceri cu droguri.

foto: www.sicvenezia.it

Ritmul filmului uneşte intimitatea afectivă cu trepidaţia oraşului. Îţi dă impresia că aparatul de filmat se confundă cu ochii personajelor, creând autenticitatea demnă de un film franc, lipsit de acrobaţii stilistice, apropiat de un documentar ce pătrunde în intimitatea unei comunitati underground. Totuşi, filmul se delimitează de realismul noului val ce descrie terifiant situaţia unor zone afectate de sărăcie, brutalitate şi lipsa perspectivelor.

Regizorul apelează la un realism orientat mai degrabă spre intimitatea emoţională dintr-o gaşcă de prieteni uniţi de pasiunea pentru muzică şi de arta stradală ca formă de a face rost de banii pentru călătorii. Focusându-se asupra intimităţii emoţionale, Mesa ignoră ispita de o oferi acel senzaţionalism prin care sunt prezentate oraşele devenite un teritoriu al traficanţilor. Nu vei vedea scene dure, cu bătăi între găşti rivale sau trafic de droguri. Singurul detaliu dubios din lumea personajelor este un ghiveci cu marijuana din balconul unuia dintre ei, folosit pentru consum propriu. În rest, personajele rebele născute într-un mediu cu subterane sordide pot fi considerate inofensive, nicidecum infractori precoce din ghetouri. Gesturile şi visurile lor degajă puritatea nebunilor frumoşi, adesea neînţeleşi. Însăşi opţiunea pentru un film alb-negru surprinde cum nu se putea mai bine duioşia  comunicată printr-o muzică despre care mulţi spun ca este stridentă. Este muzica datorită căreia pulsează şi respiră această lume aparent restrânsă, dar în care se regăsesc din ce în ce mai mulţi.

foto: www.udea.edu.co

Puştii din film, născuţi într-un oraş cu zone rău famate şi reputaţie sângeroasă, au aceleaşi vise fireşti cu ale celor din societăţile aşezate. Vor să fie acceptaţi aşa cum sunt. Să cunoască lumea plănuind o călătorie în stilul lui Kerouac, dintr-un capăt în altul al continentului. Să se sustragă malaxorului ce omogenizează dorinţe, suflete, aspiraţii şi conştiinţe. Folosesc muzica pentru a crea o barieră protectoare împotriva unor adulţi care îi judecă aspru, fără a încerca să le înţeleagă mesajul, dar şi împotriva unei societăţi unde nu există cale de mijloc între prosperitatea conformiştilor şi modelul oferit de narcotraficanţi Prin amestecul de revoltă, candoare şi deschidere spre nou amintesc de hippioţii anilor’60. Ai spune că asişti la o replică zgomotoasă dată de idealiştii din Medellín seninelor versuri ale hitului San Francisco, al lui Scott McKenzie, devenit imnul unei generaţii trecute de nonconformişti.

foto: www.fred.fm/uk/

The Nobodies este lipsit de un scenariu coerent în sensul clasic. Însă compensează prin scenele ce nasc dragostea la prima vedere dintre personaje şi spectatorul cu spirit rebel şi tânăr (indiferent de vârstă). Te va seduce dacă ţi-ai trăit cei mai frumoşi ani pe muzica zbuciumată. Te va face să simţi că trăieşti alături de personaje. Că hoinăreşti împreună cu ele, fără ţintă, într-un oraş aşa cum doar tu îl cunoşti dacă îţi place muzica de nişă. Vei simţi că eşti branşat la pulsul străzii. Că faci parte dintr-o frăţie cu oameni ce se opun conformismului şi imbecilizării. Iar această apropiere de personaje se datorează unor actori ce-i dau un plus de autenticitate filmului.

foto: youtube/trailer

Scenariul nu se îndreaptă spre o poveste închegată. Ai impresia că scopul regizorului este de fapt acela de a te face să te laşi purtat de ritmul cotodian, fără direcţie clară, al personajelor. Ai iluzia că eşti un ştrengar ce hălăduieşte bezmetic de la un capăt la altul al oraşului cu un playlist punk în căşti. Aproape că te consideri un complice al unui personaj, în actul de sfidare a unei mame ce nu ştie decât să reproşeze. Că dai şi tu dovadă de opoziţionism în faţa unui tată care-i cere fiicei ajunse o studentă eminentă să renunţe imediat la singura dovadă a rebeliunii – cercelul din nas. Participi la stupefacţia adolescentei (pline de tatuaje) în faţa unui ritual de exorcizare iniţiat de  matuşa habotnică, în grija căreia a rămas după ce mama a plecat la muncă în cealaltă Americă, mai bogată. Dai din cap şi ţopăi frenetic la un concert de punk sud-american cu mesaj de protest şi simţi energia unui pogo dezlănţuit, în iureşul căruia a fost aruncată camera de filmat.

foto: topsy.one/Phoamhouse Studio

Între personajele filmului nu pare să existe o relaţie strânsă. Ele îţi dau impresia că sunt mai mult nişte cunoştinţe ce frecventează aceleaşi locuri, de parcă ar fi adolescenţii uniţi de apartenenţa la aceeaşi cultură underground, care se recunosc, dar nu se cunosc prea bine. Îi apropie mai degrabă planurile pentru un concert dat de trupa unei cunoştinţe comune şi dorinţa de a pleca în grup, teleleu, prin ţările din Sudul Americii Latine, făcând autostopul.

Filmul regizat de Juan Sebastian Mesa poate sta fără complexe lângă cele apreciate recent datorită abilităţii de a surprinde portretul unei generaţii. De a înlocui naraţiunea cu fluxul emoţional născut din pasiunea pentru muzică, legătura dintre identitate, mediul urban, căutarea de sine şi oscilaţia între anarhia debusolării şi maturizare. La început, filmul pare mai degrabă o înşiruire de scene fără o legătură coerentă între ele, în care dialogurile sunt înlocuite de zgomotul unei trăncăneli de bravadă, fără ţintă, între nişte puşti ce o ard aiurea prin oraş. Dar tocmai această înşiruire te va cuceri. Şi asta i se datorează regizorului ce nu a vrut să tulbure ritmul natural al oraşului.

foto: theeveningclass.blogspot.com

Există o cursivitate ce decurge firesc în acest film, nefiind nevoie de intervenţia unui scenariu bine planificat. Este dată de oraşul ce-şi impune propria coerenţă în hoinăreala aparent fără sens al personajelor. Regăseşti aceeaşi cursivitate naturală ce sincronizează ritmul personajelor cu al oraşului, pe care o simţi în filmele ce surprind efervescenţa Berlinului underground sau a Parisului Nouvelle Vague. Ai impresia că fiecare personaj are ataşată o cameră de filmat. Astfel îşi imortalizează propria viaţă, ca într-un jurnal video al relaţiei sale cu oraşul Medellin, văzut de pe dealurile unde stau înghesuite cartierele de la periferie. Este o relaţie atipică pentru cel din afară, deoarece este mijlocită de punk, nu de mici şmecherii ilegale. Datorită modului în care este captat ritmul oraşului, ai impresia unei imersiuni bruşte într-o lume îndepărtată, dar care îţi devine brusc familiară.

The Nobodies este un film dedicat nu doar punkerilor ce vor să descopere orizonturi noi, ci şi spectatorilor dornici de a cunoaşte realitatea din ţări îndepărtate, prezentate superficial prin ştiri cu iz senzaţionalist despre interlopi, frământări sociale sau crize politice. Iar naturaleţea captării unor scene din viaţa cotidiană racordată la ritmul oraşului oferă garanţia autenticităţii în acest periplu într-o Columbie în continuă transformare. O Columbie ofertantă din punct de vedere cinematografic, însă puţin promovată în afara graniţelor hispanoamericane.

Citeşte şi As I Open My Eyes – Tunisia cosmopolită a rockerilor subversivi

5 filme care îţi arată într-un mod original problemele unor lumi puţin cunoscute

All These Sleepless Nights – Oraşul unei generaţii într-un film despre hipsterii Varşoviei

As I Open My Eyes (A peine j’ouvre les yeux) – Tunisia cosmopolita a rockerilor subversivi

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

All These Sleepless Nights – Orasul unei generatii intr-un film despre hipsterii Varsoviei

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here