Noe sau potopul de lacrimi

0
782

 

Dacă ai văzut „Pi”, „Requiem for a Dream”, „The Fountain” sau „Black Swan”, faptul că Darren Aronofsky abordează o temă biblică precum aceea despre Noe și Potop și o transpune într-o viziune 3D este suficient să te scoată din casă și să te ducă la cinema.

Înarmat fie cu o lectură proaspătă din „Geneză”, fie cu popcorn, aștepți cu nerăbdare începutul filmului, chiar dacă unele îndoieli te rodeau după ce îi văzuseși trailerul și îți trecuse prin minte că s-ar putea să fie încă un film hollywoodian și nimic mai mult. Dar cu filmele se poate întâmpla la fel ca și cu hainele: brandul și eticheta contează. Nu, nu vreau să spun că e un film produs în China și vândut la suprapreț doar pentru că are eticheta Aronofsky pe el. Spun doar că numele de Aronofsky nu sporește cu nimic valoarea reală a „produsului”.

Produsul este, recunosc, frumos ambalat, amintindu-ne de încercările – reușite – din „The Fountain”, în care poezia scenariului este susținută puternic de imagine și muzică. La fel și aici, în „Noah”, iluzia cinematografică este obținută și potențată de efectele speciale ale filmului. Numai că la atât se limitează întreaga contribuție a regizorului la tema biblică. Dacă a vrut să o ilustreze prin imagine, atunci nu pot spune decât că… a reușit. Adăugându-i iluzia 3D și mobilizând o armată de figuranți, Aronofsky oferă grandoarea necesară unei teme biblice. Îi lipsește însă găselnița sau chichița care să-l ajute să facă saltul așteptat dinspre filmul comercial „de acțiune” spre filmul de idei.

A existat, la un moment dat, o idee care ar fi putut salva întregul spectacol de efecte speciale: dilema morală provocată de abandonarea în afara arcei a atâtor suflete „potențial” nevinovate, care îl duce pe Noe, din nevoie de consecvență, la decizia de a sacrifica orice descendent uman, în speță cele două nepoate. Aici am crezut că ar sta miza filmului, dar Aronofsky a trecut ușor pe lângă ea, pentru a urma desfășurarea narativă deja cunoscută din „Geneză”. Desigur, regizorul nu putea rata ceva ce nu-și propusese. Așa că scăderea nu i-o găsesc neapărat aici, ci în compromisul fățiș în raport cu tot ceea ce a făcut până acum în cinematografie.

Dacă Aronofsky a vrut cumva să-i servească omenirii pervertite din secolul XXI o lecție morală, înfricoșând-o cu mânia Domnului și cu pedeapsa potopului, atunci ar fi mai indicată proiecția filmului pe zidurile sau pereții unei biserici. Drept-credincioșii ar avea astfel un divertisment duminical și ar putea arăta 4D cu degetul spre păcătoși, adunând câte un bețișor de prin parcuri, pentru o nouă arcă. De asemenea, filmul este bun pentru orele de religie din școli. Sunt doar câteva sugestii… 

Nelipsită este și aici coloana sonoră semnată de Clint Mansell, mereu gravă și capabilă să se muleze perfect peste imagine. Dar, spre deosebire de alte filme ale lui Darren Aronofsky, ea trece cumva neobservată în „Noah”, fiind doar o muzică de fundal și atât.

În ciuda banalității abordării și a compromisului făcut filmului comercial, am fi nedrepți dacă nu am remarca jocul lui Russel Crowe, care întruchipează destul de potrivit actoricește patriarhul biblic care a salvat omenirea de la pieire. Masiv, încruntat și apăsat de sarcina ce i-a fost încredințată de Creator, Noe capătă o consistență convingătoare prin figura lui Crowe. O altă apariție notabilă este aceea a lui Anthony Hopkins, în rolul lui Matusalem. Dar nici el nu sporește calitatea filmului în ansamblu.

Film de cinema, pe care să-l vezi dacă n-ai altceva mai bun de făcut sau dacă nu te trage inima să citești primele pagini din „Geneză”, „Noah” este ceea ce este: un film-popcorn. Și dacă bocești un pic, poate iese și de un potop.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here