Noul Locatar – Absurditatea construita cu precizie

0
299

Noul Locatar este spectacolul câștigător la Fest(in) pe Bulevard, festivalul organizat la Teatrul Nottara în perioada 11-18 octombrie, aflat anul acesta la cea de-a doua ediție.

Textul lui Eugene Ionesco pus în scenă de  Gabor Tompa, cu scenografia lui Helmut Sturmer,este din start o rețetă pentru un spectacol vizual puternic.

Venirea noului locatar este parcă evenimentul îndelung așteptat care să deschidă ușa ciudățeniilor și obscurității, fixațiilor și pericolelor nebănuite. Străinul (călătorul neștiut de nimeni) ajunge în spațiul gol pe care îl va umple ireversibil cu greutatea obsesiilor, angoaselor, amintirilor și dorințelor sale. Golul ce trebuie umplut pare că se face din ce în ce mai mare iar încercarea de a-l acoperi se va transforma într-o mișcare convulsivă de aglomerare a spațiului, de revărsare fără sfârșit a corpurilor de mobilă până când totul se sufocă sub greutatea lor.

Designul de lumini este impresionant și conturează o atmosferă delicată, dar distantă, de un dramatism aproape apasător. Pune în valoare decorul și funcționalitatea lui cu o precizie greu de atins. Scena este o camera închisă bine, care are totuși  multiple posibilități de evadare, dar care nu sunt folosite de nimeni în mod corect, totul ajungând sa capete o circularitate care te sperie și te pregătește de un moment final terifiant – transparențe unde nu te aștepți și schimbări radicale de unghiuri, mișcări obscure și detalii inspăimântătoare.

Noul Locatar  se construiește ca un spectacol elegant, atent lucrat, foarte bine executat tehnic și cu un imaginar covârșitor. Este un spectacol care forează adânc în trăirile emoționale și stările psihice pasagere ale privitorilor săi pentru ca la final să lase o senzație puternică de apăsare, atașament ciudat și melancolie. Bizareria personajului principal devine familiară și de la un anumit punct simți că începi să îi cunoști mecanismele stranii de a acționa, te obișnuiești cu accentul său și schimbările de limbaj, precum și cu raționamentele sale de neînșeles. Lucrul acela merge acolo, celălalt în partea aceea, avem nevoie de simetrie, avem nevoie de algoritm, trebuie totul așezat în funcție de niște criterii. Iar toate acestea conduc la o grămadă de mobilă și lucruri fără noimă, ambalate frumos în folie transparentă, prea grele sau  prea ușoare, care inundă apartamentul noului locatar, casa, orașul, galeriile subterane și se întind oriunde vezi cu ochii. Nimic nu mai poate circula, nimeni nu mai poate face nimic, orașul este sugrumat de râurile de mobilă care nu încetează să crească și să se reverse.  

Nu este pentru prima dată când într-un spectacol al lui Gabor Tompa apare aparatul de fotografiat. Iar momentele în care personajul îl folosește sunt atât de tacute, delicate și pline de trăiri personale. Există o legătură profundă între fotograf și aparatul pe care îl mânuiește, este vorba de alegerea momentului și a unghiului, de un raționament și un impuls pe care numai el le poate simți. Iar faptul de a folosi  mediul fotografiei într-un spectacol de teatru poate fi vazut și ca un statement, dar este mai ales o schimbare de ritm și o recalibrare de viziune.

Costumele decupează fiecare personaj în parte, îl individualizează, dar îl plasează totuși într-o zonă neutră, fără a crea tipologii sau categorisiri. Iar monumentalitatea decorului face ca acest spectacol să pară uneori o succesiune lentă de tablouri dramatice stranii. Fiecare mișcare este cutremurătoare, creează imagini mai mult sau mai puțin coerente, însă are o greutate apăsătoare, indiferent dacă este comică ori tragică. Acțiunea înaintează progresiv și ireversibil.

Este fără îndoială un spectacol cu ritm propriu, extrem de bine construit, care te înghite în atmosfera lui și își lasă senzații amestecate, gânduri încețoșate, stări de reverie și inevitabil puțină nostalgie stranie.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here