Nymphomaniac – Bovary devine Anais Nin

0
1101

În ciuda imaginilor-teaser irezistibile, Nymphomaniac Vol. I nu este un film pentru onanişti. Îţi trebuie ceva răbdare şi apetenţă pentru autoanaliză dacă vrei să înţelegi ce se ascunde în spatele apetitului sexual greu de potolit al protagonistei, ce-şi povesteşte viaţa într-un stil apropiat de Proust şi de varianta mai pe şleau a jurnalelor scrise de Casanova. Pentru a prevesti acel amestec ofertant dintre eros şi moarte (că doar e Lars von Trier), a fost adăugat şi un preludiu muzical asigurat de chitara întunecată a celor de la Rammstein. Iar dacă eşti un fan al psihanalizei, vei dori să descâlceşti dialogul surprinzător dintre nimfomana extrem de lucidă şi ascultătorul destăinuirilor sale.  

Nymphomaniac Vol. I a fost prezentat ca un film ce-ar fi trebuit să te şocheze mai ales prin imaginile pornografice, dar Lars nu se dezice şi punctează la fel de bine prin consistenţa interioară a personajelor sale, aşa cum a făcut-o până acum. În loc de un film hedonist, i-a reuşit o poezie a erotismului sumbru, la care se adăugă fiorii angoasei şi personajele care plonjează într-o apă neagră, apocaliptică, ce stă să iasă de oriunde şi de nicăieri. O aştepţi degeaba. În filmele regizate de Lars, apocalipsa vine din inconştientul personajelor, branşat la un nihilism puternic mascat de adicţia sexuală, în cazul acestui film.

Joe (Charlotte Gainsbourg), nimfomană care-şi destăinuie viaţa unui necunoscut aparent şters, ce-o duce în apartamentul său după ce-o găseşte abandonată după o aventură terminată cu vânătăi într-un labirint sinistru de străzi lăturalnice, se dovedeşte a fi o femeie cu capacitatea de a-şi analiza stările şi cauzele din trecut ce-au dus-o în prezentul devastat de prea multă dorinţă. Abilitatea ei de a conecta evenimentele şi emoţiile din copilărie şi adolescenţă pentru a găsi o explicaţie, fără justificarea unor aşa-zise păcate, seamănă cu demersul unui psihanalist, doar că-n locul domnului Freud găseşti o femeie de-o senzualitate fragilă, departe de fanteziile cu tigroice în haine mulate, ce-aşteaptă la cotitură pentru a devora prada masculină. Joe aduce prin aerul ezitant cu imaginea lui Anais Nin din filmul Henry and June. Întreţine acelaşi contrast dintre gândurile incandescente şi aparenţa sensibilă pe care o întâlneşti la scriitoarea ce l-a inspirat pe Miller. Doar că, spre deosebire de Anais Nin, protagonista filmului a fost lipsită de prezenţele masculine care s-o inspire. Văzută cu alţi ochi, Joe nu devorează bărbaţi, ci se autodevorează, într-un periplu din care lipseşte plăcerea, în schimb, anxietatea este prezentă aproape mereu în experienţele sale. 

După o călătorie infernală, ce-ar fi trebuit să fie un paradis al simţurilor, Joe găseşte un bărbat aparte, care nu o priveşte de parc-ar fi o fiinţă condamnată la dispreţ. Ascultătorul inteligent o ajută, prin analogiile ce-i includ unele trimiteri la Edgar Allan Poe şi la ideile lui Bach despre armonie, să-şi împartă memoria sexuală în capitole pentru a regăsi, la final, poarta spre afectivitatea reprimată.

Acolo unde alţii văd numai o bulimie sexuală, Lars reuşeşte să arate o altă faţă a nimfomanei, aceea a femeii care, în ciuda aparenţelor, simte mult prea intens emoţiile, de unde şi prăpastia între talentul ei de-a se conecta la fiecare tresărire interioară şi lumea celor care o înfierează, mult prea ocupaţi de şabloanele mic-burgheze.  

Folosind aceleaşi decoruri minimaliste rău-prevestitoare, Lars von Trier o coteşte spre o insulă halucinantă ivită-n mijlocul realităţii, unde nimfomana şi presupusul salvator deghizat în receptaculul destăinuirilor se adăpostesc. Scena în care o ridică de pe jos pare o scăpare din iad pentru Joe, dar nu te poţi abţine să te întrebi cât va sta în picioare acest refugiu unde şi-a găsit, în sfârşit, un om capabil să-i developeze experienţele catalogate drept vulgare. 

Personajul care îi ascultă confesiunile sexuale îi arată lui Joe de ce nu este cea mai rea urmaşă a Evei. Aceasta se crede varianta feminină a diavolului, dar Seligman (“Fericitul”), bărbatul aparent insipid, găseşte oglinda care poate reflecta nevoia de afecţiune ce-o umanizează pe Joe. Îi leagă fiecare amintire cu iz erotic de literatură, muzică sau armonia universului, de parc-ar vorbi despre facerea lumii şi a paradisului pierdut. Se poate abţine Lars de la o perpetuă alungare a personajelor din edenul tranzitoriu, încât să-l păstreze pe Seligman, ascultătorul umanizant, şi-n Nymphomaniac vol. II?  

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here