Nymphomaniac (vol. II) – Sex is a Mind Game

0
554

Mulţi dintre cei care au văzut prima parte din Nymphomaniac s-au întrebat: Unde-i Lars? A fost un film bun, care-ţi punea mintea la contribuţie, demonstrând că sexualitatea nu poate fi înţeleasă fără cultură şi umor. Totuşi, cam potolit pentru a fi regizat de Lars von Trier, acelaşi vinovat de Antichrist sau Dogville. În schimb, al doilea volum din Nymphomaniac, aminteşte mai mult de voluptatea regizorului când reuşeşte să te şocheze, dorind să-ţi scoată certitudinile din cap. Vei avea parte şi de câteva scene viscerale, specialitatea lui Lars, pe măsură ce tânăra Joe, interpretată de Stacy Martin renunţă la erotismul suav şi devine Charlotte Gainsbourg, cinică, ermetică, nihilistă, dar la fel de fragilă.

Dacă primul volum putea fi asociat unei prăjituri franţuzeşti cu foietaj moale, degustată de unul dintre amanţii lui Joe, ce se vrea deservit de gingaşa adolescentă sub care zace o avidă căutătoare de plăceri, în al doilea volum trebuie să ai grijă când te ispiteşte această prăjitură, s-ar putea să găseşti o sârmă ghimpată sub textura molatecă. Varianta matură a lui Joe alege calea experienţelor extreme, de parc-ar înlocui şoaptele cu hard rock-ul. Nicio scenă inutilă, de umplutură, efectul vizual fiind mereu dublat de interpretările răbdătorului Seligman, confesorul protagonistei.

Von Trier continuă seria trimiterilor culturale, demne de-un veritabil bookaholic, imprimându-le o notă (neaşteptată) de umor. Pur şi simplu Lars von Trier continuă să te uimească prin talentul de-a răsturna tot ce-au literatura, psihologia şi muzica mai fertil, pentru a demitiza sensurile facile şi prăfuite, înlocuindu-le cu semnificaţiile ce duc spre catacombele inconştientului, devenite uterul artistului în viziunea psihanaliştilor. De la icoanele lui Andrei Rubliov la soţia lui Caligula, de la muzica lui Beethoven la Freud, regizorul îți foloseşte arsenalul pentru a transpune în lumea cărţilor fanteziile şi evenimentele nefaste din viaţa lui Joe, care ţi se dezvăluie şi-n varianta masochistă.

De fapt, în a doua parte a filmului, von Trier o vrea pe Joe în postura nimfomanei crucificate de partener, de ea însăşi, de gardienii societăţii care-i oferă variante obtuze pentru vindecarea unei deviaţii sexuale, deşi în spatele “problemei” se află o lume afectivă sofisticată. Această Joe se înăspreşte, îşi apără mai cu foc pornirile în faţa unor acuzatori, bântuie printre amanţii ocazionali, se apucă de meserii dubioase şi-şi face veacul printre borfaşii ce se dau recuperatori, apoi se lasă trasă pe sfoară de un alter-ego feminin surprinzător, bine interpretat de Mia Goth. În a doua parte a filmului, pare mai hotărâtă ca niciodată să nu-şi epuizeze confesiunile pregătite spectatorului cu una, cu două.

Charlotte Gainsbourga reuşit să redea îmbinarea dintre umanitate şi decădere prin ochii expresivi ce luminează un corp trecut prin multe. Lars von Trierse foloseşte de nuditatea nefiltrată pentru a transforma epiderma în cea mai bună anticameră a psihicului. De fapt, nimfomania lui Joe maschează temeri şi aşteptări puternice de la viaţă, şi nu este decât un pretext folosit de regizor pentru a te duce înapoi în timp, când sexualitatea feminină a-nceput să fie ţapul ispăşitor flagelat, atat de folositor unui sistem de norme rigide. Pentru spectatorul experimentat într-ale simbolurilor, Joe poate fi un arhetip readus în prezent. Erotismul ei nu cunoaşte oprelişti, este năvalnic, dar inofensiv în comparaţie cu ipocrizia vanitoasă a celorlalte personaje.

Iconoclast şi blasfemic în trimterile biblice, Lars von Trier înalţă feminitatea până la dreapta Creatorului, sfidează orice morală de amorul artei și leagă imaginaţia de subversivul eros inteligent.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here