O fecioara nesabuita – Un roman al adolescentelor profunde si nelinistite

0
816

O fecioară nesăbuită are forţa unui jurnal scris de o adolescentă care pune întrebări profunde, se analizează exacerbat şi captează lumea printr-un filtru al umorului ce oscilează între compasiune şi o satiră nemiloasă. Totodată, îşi menţine tonul discret al unui roman despre care încă mai poţi spune ca nu a fost descoperit de toată lumea, asemenea unei bijuterii apreciate doar de cunoscători, provocându-ţi emoţia savurării unei cărţi inedite, care te aştepta doar pe tine.

Ida Simons te invită la intimitatea confesiunii dintre cititor şi autor, deveniţi asemenea unor suflete care pot comunica dincolo de timp, cultură sau spaţiu. Îi vei aprecia romanul emblematic dacă ai avut o adolescenţă încărcată de momente introspective, culminate de multe ori cu schiţarea unui portret caricatural prin care luai în derâdere ipocrizia adulţilor şi discrepanţa dintre lecţiile de morală şi comportament. Deşi a fost scris în 1959 şi vorbeşte despre lumea unei adolescente din perioada interbelică, O fecioară nesăbuită este un roman mereu actual. Problemele şi observaţiile când melancolice precum sunetele unui pian, când usturătoare ale personajului central se regăsesc în fiecare generaţie de adolecente neînţelese, înzestrate cu simţul observaţiei care transformă neîmplinirea într-o scriitură matură, bogată în asocieri de imagini şi comparaţii pline de originalitate.

Gittel, protagonista romanului, este prinsă între lumea comunităţii evreieşti şi cultura unei Europe descoperite într-un moment ostil pentru ai săi. În loc să se lase ruptă în două, să îşi fabrice mai multe identităţi, preferă să fie receptivă şi mai ales foarte sinceră cu sine. Această receptivitate îi ascute simţul observaţiei şi îi întăreşte rezilienţa. Dar cel mai mult o ajută să capteze diferenţele culturale, apoi să transforme teama de nou a rudelor tradiţionaliste, sfidarea celor devenite oile negre, chibzuinţa exagerată a unora şi comportamentul scandalos al altora într-o galerie de scene efervescente, în care satira absoarbe tensiunea ce ar fi putut fi interiorizată de protagonistă într-un mod autodistructiv.

Aşa cum se întâmplă în cazul multor copii treziţi în faţa unor părinţi care apelează ei înşişi la reacţii infantile când toate discuţiile conflictuale devin tensionate, protagonista învaţă cum să întoarcă pe toate părţile contradicţiile fiinţei umane, să nu aibă certitudini, ci doar observaţii nerostite, lipsite de răspunsuri. Şi mai învaţă ceva: să nu-i scape nici o trăsătură expresivă a celor din jur şi să perfecţioneze mecanismul de a extrage avantaje din conflictele pe care nu le poate evita, şi pe care doar copiii şi adolescenţii crescuţi de nişte părinţi care se ciondănesc încontinuu le pot înţelege dincolo de absurd.

Gittel descoperă o rutină a reacţiilor ce-i urmează unei dispute parentale mai aprise. Când rutina coagulează hazardul reacţiilor vulcanice în ritualul previzibil îndeplinit de mama care îşi ia fiica de mânuţă şi o cară din şase în şase luni la casa bunicilor din Anvers, Gittel ştie că se va putea bucura de timpul petrecut alături de Lucie, o tânără emancipată, dar considerată o fată bătrână. În casa noii sale prietene, Gittel poate exersa la pianul de lux şi este învăţată de tatăl lui Lucie cum să privească un tablou şi cum să transforme în comedie întâmplările ruşinoase din familia ei zguduită de infidelităţi, certuri, săgeţi otrăvite aruncate la mesele festive la care fiecare dorea să gasească un personaj mai ridicol decât el însuşi. Dar apariţia lui Gabriel, cel care devine ghidul ei în descoperirea orasului Anvers, precum şi angajatul promiţător al familiei lui Lucie, va zgudui pentru totdeauna încrederea lui Gittel în rezistenta unei prietenii feminine.

Deşi problemele personajului său pot fi considerate deja tipice pentru majoritatea adolescentelor, turnura lor nu este previzibilă deoarece lipsesc majoritatea clişeelor literare despre efectele nefaste ale singurătăţii la vârsta primelor confirmari oferite de grup sau despre tulburarile celei incapabile să îşi găsească locul în lumea familiei ei şi dezamăgite de cea considerată, la un moment dat, cea mai bună prietenă. Nici emancipata Lucie nu face parte din rândul acelor sofisticate ce îşi copleşesc prietenele mai puţin sigure pe ele, pe care ţin morţiş să le eclipseze, apoi să le ignore când nu le mai aduc acel capital de popularitate dorit, şi nici Gittel nu are nişte reacţii predictibile, clarificatoare, preferând să îşi înece amarul în descoperirea unei noi lumi atunci când familia se mută în Berlinul fastului cosmopolit. Aici tatăl ei se avânta în speculaţii financiare, în era marii prăbuşiri de pe Wall Street şi tot în acest oraş cunoaşte o profesoară de pian capricioasă, posedând mândria unei dive uitate, ajunse o maestră exigentă, dar şi fascinantă în ochii elevei.

Povestea lui Gittel nu are notele sumbre ale tragismului, chiar dacă ea se simte trădată de cea mai bună prietenă într-un context în care întreaga ei familie s-a simţit abadonată pe măsură ce falimentul şi criza socială se uneau. Gravitatea este disipată în cuvinte simple, care, în loc să apese greu, devin line precum nişte concluzii amare dizolvate în reverii. Personajul Idei Simons are sensibilitatea lipsită de sentimentalismul flamboaiant, de aceea concluziile amare şi toate scenele tensionate dintre părinţii lui Gittel, dintre generaţiile adunate sub acoperisul unei familii extinse au o profunzime dublată de prospeţimea naturaleţii. Dramatismul nu are un ton afectat. Revolta este deposedată de masca unei fabulaţii vindicative şi capătă fluiditatea spontana a unei destăinuiri scrise, prin care o adolescentă îşi varsă năduful, dar o face după ce şi-a schiţat deja în minte comedia umană jucată de cei pe care îi considera mai mult sau mai puţin ridicoli.

Umorul moştenit din tradiţia acelor artişti evrei care le-au supravieţuit vremurilor ostile, acceptarea slăbiciunilor umane, observaţia nemiloasă a celei însetate de afecţiune, prinse în conflictul unor părinţi care se jucau de-a şoarecele şi pisica, sensibilitatea unei viitoare pianiste, anumite pasaje în care ficţiunea şi autobiografía se întrepătrund şi iniţierile pline de revelaţii demne de un bildungsroman seducător atunci când adolescenţa este povestită de o voce feminină au amestecat lentoarea introspecţiei uşor triste cu portretele pictate de o ironie zgomotoasă. În cartea Idei Simons hohotele dau buzna pe neaşteptate. Personajele râd şi se dedau autoironiei în momentele stânjenitoare care pe alţii i-ar fi făcut să îşi îngroape capul în pământ precum struţul. Momentele solemne, în care tradiţiile evreieşti sunt la mare cinste vor fi, totodată, condimentate imediat cu poveşti amuzante ,dar care evită stridenţa băşcăliei mai ales atunci când nu le permit personajelor să fie ţepene şi tâfnoase precum nişte habotnici.

Ce te uimeşte la romanul Idei Simons este modul în care stilul sofisticat se ascunde în simplitatea ce permit o lectură fără contorsiuni psihologice copleşitoare, deşi dramele sunt cât se poate de grave. Ai impresia că ai în faţă un roman valoros, dar fără a simţi efortul şi calculele narative ale unei autoare ce vrea să fie apreciată, care vrea să-şi salveze lumea de la uitare (deşi reuşeşte să redea tot acel pitoresc plin de tâlcuri din lumea evreiască aflată între modern şi tradiţional). Consistenţa portretelor şi a scenelor familiale prin care descoperi obiceiurile evreilor din Europa de parcă ai privi scenele vii din picturile flamanzilor, explicate de blândeţea satirică demnă de paradoxul cehovian, este acel element aproape insesizabil de care se foloseşte Ida Simons pentru a lega într-o naraţiune coerentă poveştile mai multor generaţii, fără a tulbura ritmul spontan al destăinuirii ce aminteşte de stilul unui jurnal. Citind O fecioară nesăbuită şi alte date referitoare la biografia Idei Simons te întrebi dacă nu cumva acest roman-cult al adolescenţei la feminin exprimă ceea ce şi-ar fi dorit Anne Frank atunci când a început să scrie despre firescul trăirilor contradictorii şi copleşitor de revelatoare, ce nu ocolesc umanitatea nici în momentele influenţate de evenimentele deloc fireşti.

O fecioara nesabuita - copertaEditura Polirom, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here