O lebada salbatica si alte povesti – Vindecatoare pentru omul modern

0
811

Cunoscut datorită romanului ecranizat Orele, Michael Cunningham îţi provoacă frustrări atunci când rescrie cele mai cunoscute basme …pentru că se rezumă doar la zece dintre ele. Ţi-ai fi dorit ca volumul O lebădă sălbatică şi alte poveşti să fie mult mai gros. Ai fi vrut să citeşti zile întregi din el, în goana zilnică spre propriile visuri înainte de a fi înghiţite de jungla urbană, anihilate în sălile de şedinte, în baruri obscure sau în garsoniere închiriate odată cu amanetarea planurilor din studenţie. Fiecare basm rescris într-o notă ironică, dar, în acelasi timp, încărcată de compasiune pentru omul contemporan, devine un blues dătător de melancolii povestite cu voci abrazive de rătăcitori cu prea multe greşeli şi excese la activ.

Vei aprecia sensibilitatea respirată de fiecare proză din acest volum dacă faci parte din rândul celor pentru care frumuseţea se regăseşte sub crustele unei degradări care te face să te întrebi ce poveste zace în damnatul din faţa ta, ce desenează cu atâta sete (atunci când crede că nu-l vede nimeni) un adolescent încercănat care dă semne că n-are chef de normalitatea cotidiană sau câte drame plutesc odată cu fumul pe care-l tai cu cuţitul într-un bar unde oamenii devin spectrele ce plutesc spre tejghea precum vietăţile apatice într-un acvariu. Totuşi, Cunningham este departe de stilul parodiei nihiliste prin care au fost reinterpretate, în fotografii actuale, poveştile Disney, cu prinţese în varianta degradată, ridate, buhăite de la prea multe vicii şi cu lehamitea incurabilă a deziluzionatei care nu vrea să mai caute salvatori. De fapt, Cunningham nu reinterpretează basmele în cheie modernă, ci preferă să repopuleze spaţiul iluziilor transformate  cândva în poveşti cu finaluri fericite.

Povestirile din acest volum sunt o fantasmagorie suprarealistă. Dar suprarealul nu se naşte din realitatea modificată, ci mai degrabă din frumuseţea nelumească descoperită chiar în inima decadenţei bine ancorate în realitatea nefiltrată. O lebadă sălbatică devine o reformulare ludic-fantezistă (dar nu mai puţin lucidă) a dramelor sfâşietoare, a tristeţii celor imposibil de consolat, încât eşti gata să te întrebi dacă nu cumva ai în faţă o şedinţă din terapia prin metafore la care participă cei din romanul Crăiasa Zăpezii – un despre nişte oameni din Brooklyn aflaţi în căutarea unei minuni într-un Central Park hibernal.

O lebădă sălbatică şi alte poveşti a fost scrisă de un autor care ştie foarte bine că nu mai poţi scoate la suprafaţă copilul din sufletul adultului bombardat cu prea mult cinism decât prin acele basme în care finalurile fericite ascund nişte umbre, nişte contraste între angelic şi depravat. Aceste contraste sunt exprimate de artista Yuko Shimizu, care a ilustrat sau, mai bine zis, a tradus în limbaj grafic prozele din acest volum. Toate personajele descrise în imagini şi cuvinte prin colaborarea dintre Cunningham şi Yuko Shimizu le dau apă la moară celor incapabili să vadă frumuseţea înainte ca marile dureri să metamorfozeze chipurile inocente făcându-le irezistibile în disperarea lor şi în revolta senzuală împotriva regulilor.

Rapunzel (Părul ei), fraţii transformaţi în lebede, dintre care doar unul rămâne cu o aripă după revenirea la stadiul uman (O lebădă sălbatică), petrecareaţa uitată de toţi, care îi aşteaptă în casa ei din prea multe dulciuri pe Hansel şi Gretel deveniţi nişte mici delicvenţi (Bătrâna nebună), Albă-ca-Zăpada pusă în postura satisfacerii unor fetişuri pentru salvarea căsniciei (Otrăvit), fata care se întâlneşte cu bestia pentru a-şi salva tatăl (Bestii), Jack din povestea cu vrejul de fasole, ajuns un teribilist infantil dependent de mamă şi fără mari planuri de viitor (Efectul Jack), vietatea care îndeplineşte trei dorinţe simple după ce devine un suvenir exotic în casa unor amărâţi (Laba de maimuţă) sau fecioara nevoită să transforme paiele în aur (Omuleţul) ajung în centrul unor scenarii alegorice pline de originalitate, care te ţin şi acum cu sufletul la gură. În imaginaţia lui Cunningham, poveştile sunt precum desenele în care feminitatea virginală este încadrată de contururile îngroşate cu tuşul negru într-o schiţă despre inocenţa pierdută sau în care acel golan impulsiv primeşte un licăr nesperat în priviri, o relicvă a copilului dinainte de abuzul realităţii dezlănţuite.

Michael Cunningham reuşeşte să atragă cititorul evitând finalurile moralizatoare. Singurele poveţe din prozele sale vor fi legate de necesitatea de a fi conştient de fragilitatea eternă a omului, de legătura inevitabilă dintre umanizare şi acceptarea tristeţii, a pierderilor, a unei perfecţiuni datorate vieţi incomplete şi a faptului că marile dorinţe nu se împlinesc atâta vreme cât sfidează posibilităţile fiecăruia. Personajele descoperă cum lăcomia ce duce la trişare are nişte urmări absurde chiar şi atunci când vinovaţii par să scape basma curată. Trimise în lumea omului modern, personajele din basme îi preiau metehnele. Se mint, se înstrăinează în cuplu, apoi revin la sentimente mai bune când scapă ca prin urechile acului dintr-o tragedie (Statornicie, tinichea, Odată/Niciodată). Îşi resuscitează relaţiile şi au impresia că pot conserva intensitatea unui ataşamen prin îndeplinirea unor fantezii ciudate. Amână maturizarea emoţională pentru a nu fi nevoite să îşi amintească de traume atunci când analinează cauzele unor probleme. Îşi măsoară fericirea în bunuri acumulate şi vor să obţină puterea doar pentru a se face auzite după ce fizicul a devenit o cuşcă a vieţii afective ce vrea orizonturi largi şi relaţii strânse precum un cocon securizant.

Prozele scrise de Cunningham nu caută fantasticul inventând o realitate paralelă, ci doar îl scot la suprafaţă din viaţa de zi cu zi, în care dramele pot conduce la dorinţe şi aspiraţii fantasmagoric-absurde. El arată cum psihicul zdruncinat de pierderi se poate metamorfoza într-o poveste suprarealistă din cauza unor mecanisme de apărare năstruşnice sau morbide. Aparent simpliste şi cinice, gata să-şi bată joc de copilul visător ascuns în fiecare adult, basmele rescrise de autorul american ajung să fie un medicament. Dar unul straniu, care îmbină metafora cu tentă psihanalitică, tremurul angoasei şi acel sarcasm ce maschează duioşia pitită în spatele satirei sau al fiorului trezit de sinistru. Amestecul dintre inocenţă şi grotesc, dintre neputinţă şi măreţie, dintre teama de a pierde afecţiunea şi obsesia pentru perfecţiunea fizică te fac să îţi aminteşti de filmul Tale of Tales, prezentat şi la Cannes în 2015.

O lebada salbatica si alte povesti Editura Polirom, 2016

Citeşte şi Tale of Tales – Fantezie renascentistă într-un basm nonconformist

Tale of Tales – Fantezie renascentista intr-un basm nonconformist

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here