O noapte in Tokoriki – Cat de bine arata pe marele ecran tot ce te-ar putea deranja in realitate

0
2356
foto: aarc.ro

Alegerea luminilor, a culorilor, a modului în care filmezi personajele şi a mixului între primitv şi absurd, între dezolare şi umor, între mârlănie şi candoare, între kitsch şi autenticitate poate face dintr-un scurtmetraj despre satul românesc unde până şi discoteca pare o casă din chirpici- la care se adaugă, ce-i drept, neoane, spoiala în culori tari şi postere cu palmieri şi plaje exotice – un film care să aibă acel ceva între comedie, stranietate, duioşie adolescentină şi picătura de suspans care schimbă tot deznodământul în câteva secunde. O noapte în Tokoriki reuşeşte în mai puţin de jumătate de oră ce ar face o comedie livrată sub forma unui lungmetraj: să contamineze publicul încă de la primele secunde, astfel încât să coaguleze zâmbetele nostalgice, râsetele în rafale şi comentariile şoptite într-o reacţie colectivă la hilarul situaţiilor prezentate.

Prima imagine, în care nişte crai de la sat ce se visează şmecheri de oraş merg ţanţoşi la discotecă pe fundalul unei manele despre un anume Alin ce numai inimi ştie să aline, va naşte o avalanşă de reacţii gata să reverbereze în toată sala. Dar o face în aşa fel încât volumul discuţiilor ce depăşesc spaţiul personal să nu-l mai deranjeze pe vecinul de scaun, ci să creeze iluzia unei solidarităţi a râsului ce înlocuieşte schimbul verbal despre impresiile comune. Unii îşi amintesc de idilele înfiripate la serile dansante de la discotecile săteşti ce deveneau singurele surse pentru distracţii ale puberilor obligaţi să-şi petreacă vacanţa la bunici, pe vremea când violurile nu dădeau semne c-ar aştepta la tot pasul pe uliţele satelor. Alţii, de primele încercări stinghere de a intra în vorbă cu fata dorită, în perioada hiturilor pop-dance româneşti, considerate azi muzică proastă. Oricum ai privi-o, povestea unei seri de majorat nu trece neobservată datorită elementelor atât de recognoscibile din realitatea autohtonă şi totuşi atât de suportabile şi de altfel în acest film, încât protagoniştii ce te-ar enerva dacă i-ai întâlni pe stradă îţi devin chiar simpatici.

Fiecare detaliu este bine ales, chiar dacă naturaleţea şi autenticitatea jocului actoricesc îţi dau impresia unei improvizaţii spontane, iar fiecare element contradictoriu este corect proporţionat. Roxana Stroe a manipulat abil decorurile, jocul actorilor şi al luminilor, astfel încât o noapte la discoteca sătească având nume exotic – Tokoriki – să vireze de la tentaţia facilă a satirei nemiloase gratinată cu extrabăşcălia care a făcut din serialele de comedie despre sărăcia şi ignoranţa din satul românesc un succes pentru publicul larg (dar blamat din cauza gusturilor), spre acel farmec vizual ce îmbină misterul şi devierea bruscă de la stereotipuri. Misterul şi deraierea finalului către perplexitate fac dintr-o realitate apăsătoare o poveste demnă de a fi inclusă în selecţia marilor festivaluri de film.

Câştigătorul premiului special al juriului pentru cel mai bun scurtmetraj al secţiunii Generation 14plus la Berlinală, O noapte în Tokoriki îţi arată cât de bine poate da pe marele ecran tot ceea ce deteşti la România dacă te declari om cultivat: muzica pop din anii ’90 şi 2000, când formaţiile apăreau precum ciupercile după ploaie pentru a cânta la zilele comunelor lipsite de alte locuri de socializare în afara cârciumii devenite un teritoriu exclusiv masculin prin tradiţie milenară, mitocanul în trening şi lanţ auriu (dar nu şi din aur veritabil, că nu mai rămân bani pentru seminţe), mizeria spoită cu leduri în culori ţipătoare şi acoperită cu fala ostentativă a celui ce vrea să uite că în locul unei maşini bengoase şi-a parcat de fapt căruţa în faţa discotecii transformate în camp de bătălie pentru a-şi recupera marea iubire. Cum a făcut Roxana Stroe astfel încât să evite băşcălia din filmele care denunţă ghiorlania, regizate, culmea, tot pentru ghiorlani, dar pentru aceia care vor să vadă un prost mai mare decât ei, care încă nu şi-a părăsit comuna uitată de lume pentru a-şi face intrarea triumfală într-un bloc de la periferia oraşului-reşedinţă de judeţ? Nu a schimbat nimic din elementele acestui decor greu digerabil ce îi obligă pe românii elitişti să se ruşineze cu semenii lor. A modificat, în schimb, perspectiva asupra triunghiului amoros adolescentin, a deviat umbrele culorilor stridente spre zona enigmelor sentimentale întreţinute de săgetările din priviri şi ocheadele cu subînţeles erotic inflamabil şi a condus precaut întreaga tensiune spre un final insolit, imposibil de prevăzut în decorul disco-rural cu public tradiţionalist.

A lăsat aceleaşi personaje masculine histrionice lipsite de inhibitorul simţ al penibilului. Aceste personaje ancorează faptele într-un spaţiu social, ispitind cu promisiunea unei satire savuroase care să confirme prejudecăţile şi previzibilul. La rândul lor, personajele masculine au haz caricatural în detrimentul băşcăliei. Par mai mult decât nişte simpli figuranţi care păstrează trăsăturile unor tipologii clare în memoria colectivă a spectatorului şi care sunt gata să apeleze la stridenţa comportamentală intruzivă încât să devină sufletul unui majorat serbat la discoteca satului pe care scrie sclipitor Tokoriki, să ştie omul unde să-şi parcheze căruţa. Regizoarea i-a făcut pe acei puşti cu aer de golănaşi care vin să strice cheful prin glume proaste să pară nişte sentimentali şi, în acelaşi timp, nişte înflăcăraţi care încing mai degrabă ringul de dans la beţie decât o bătaie zdravănă, chiar dacă nu se pot abţine de la tradiţionala încăierare alimentată de hormoni. Pentru a întroduce spectatorul în atmosfera şi cultura amoroasă a personajelor, a mers pe mâna aceleiaşi coloane sonore în care un DJ cu bluza mulată amestecă maneaua şi beatul house cu melodiile de inimă albastră ale celor de la 3 Sud Est şi N&D, şi a păstrat aceeaşi estetică a vestimentaţiei care îi face pe criticii de modă să prevestească apocalipsa. Doar că a evitat realismul social pigmentat de un argou abraziv. A recurs, în schimb, la tăcerea compensată de binefacerile ambiguităţii întreţinute de privirile a doi masculi ce par să-şi dispute atenţia sărbătoritei, de parcă ar urma să încheie memorabil şi exploziv un conflict mai vechi, despre care spectatorul nu primeşte decât mici aluzii evazive, oferite de privirile patimaşe ce trec dincolo de ecran.

Mimica şi gesturile actorilor expresivi înlocuiesc dialogurile umilitoare şi clişeistice prin care se arată de obicei nivelul educaţiei precare şi permit tranziţia bruscă de la kitsch-ul audio-vizual insuportabil la o atmosferă ce respiră acea candoare stranie luminată de becurile stridente ale discotecii comunale. Atenţia se mută de la galeria portretelor tipice la atmosfera care se încinge. În aer pluteşte încordarea dintr-o confruntare mută, pe fundalul gălăgios, unde tinerii fac din dansul pe versurile romantice o scălămbăială comică, iar suspansul nimerit peste romantismul adolescentin anunţă că urmează să se întâmple ceva. Personajele rivale tac într-o complicitate misterioasă, iar fata ar trebui să-ţi dea de înţeles că se află în prim proces de selecţie după ce a început să cântărească din priviri avantajele fiecarui mascul pentru a emite verdictul de la finalul majoratului. Schimbul de priviri are acel magnetism tensionat ce păstrează atenţia trează şi emană un sentimentalism hormonal ce îţi aminteşte de epoca de aur a petrecerilor de apartament. Acest sentimentalism adolescentin dublat de gelozie, reacţii tumultuoase imprevizibile şi rivalităţi machiste gata să facă ravagii în câţiva metri pătraţi este redat printr-un amestec de love story de bar comunal, satiră compasivă şi parodie, astfel încât, paradoxal, să facă trecerea de superficialitate la profunzimea unui conflict interior ce va dinamita certitudinile spectatorului cu privire la deznodământul atipic al unei seri de pomină în acel mediu rural devenit o anexă a mahalalei citadine.

Totuşi, Roxana Stroe şi Ana Maria Gheorghe nu forţează nota şi nu trimit această profunzime într-o zonă gravă şi nici nu transformă stupefacţia în derizoriu acolo unde gravitatea nu poate însemna decât încăierare. Rămâne în zona farselor cu mesaj adânc, a unui final cu tentă de bluff ce transformă un scurtmetraj despre iubirile şi dramele adolescentine într-o comedie spumoasă ce face din acele descoperiri devastatoare de la spartul chefului o concluzie plină de umor, chiar dacă poate fi considerată halucinantă de către tatăl sărbătoritei, ce se comportă de parcă totul ar fi pierdut.

Filmul a fost proiectat şi la Noaptea lungă a filmelor scurte, un eveniment organizat de ShortsUP.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here